Vrei adevarul? Vrei să-ți spun adevărul?
Bine, iubitule, tu ai vrut-o, iată adevarul. M-am temut să ți-l spun, n-am vrut să te fac să plângi, n-am vrut să te întristez. Dar iată-l, pur, precum mi l-ai cerut.
Nimeni nu te va iubi ca mine. Nimeni n-are să mai suporte cu stoicism si plăcere nebună tot ce-i al tău. Crezi că ți-s ochi mari și verzi, că lumea întreagă rămâne fermecată? Așa crezi? Nu, iubitule, ți-s mari și amari, și mă dor. Dar mi-e dragă durerea aceasta precum mi-e dragă mama, te rog, privește-mă. Mulțumesc, ce răsfăț acest chin ce mi-l dăruiești. De ce sunt amari? Pentru că-ți oglindesc sufletul și mintea amețite de viață. Pentru că s-au îmbătat cu nevralgii și cu băutură scursă din pantofii curvelor, de aia! Þi-s amari, și negri, ba chiar și urâți și ți-i iubesc! Și le-aș căra în spinare privirile muribunde și primitive, mustind a păcate. Le-aș duce cu mine oriunde, zi-mi cine ar mai cara povara privirii tale în care se citesc și dorințele și focul în care arzi?
Nimeni n-are să-ți mai suporte mâinile grele înfipte în piept încercând să smulgă inima cu totul - și reușind, adeseori - nimeni. Degetele alea... când lungi, când boante, după cum scrii sau mănânci, după cum cânți sau te-arunci asupra cadourilor de Craciun. Degetele care mă trezesc, care mă încălzesc, care mă sperie și mă atrag.
Iată, iubite, adevarul! "Cere și ți se va da."
Acum, că l-ai aflat, mai ai picioare să te ducă departe de mine? Mai ai picioare să fugi în lume, crezând că te va elibera? Hai, lasă șovăiala! Pleacă! Nici măcar asta nu mă va împiedica să te iubesc!...