Personale - “Dogma dăunează grav actului creator!” de Adriana Camelia Silvia Popp

Dragul meu meb, aceasta este numai o demonstrație din goana calului a faptului că în Poezie – și dealfel în general – totul este subiectiv ( sau relativ, ceea ce, în fond și la urma urmei, c’est la même Marie autrement coiffée) … 

noua dogma a poeziei

1. Poezia nu descrie stari de spirit sau stari fizice, concepte abstracte, personaje fantastice, viziuni,abateri in spatiu si timp sau profetii. Poezia proclama viata cotidiana - aici, acum.

Poezia descrie sau povestește totul sau nimic. Dacă se apucă să proclame ori să profețească, nu mai e poezie, devine propagandă.

2. Poezia contine verbe la indicativ prezent si conditional. Nu sunt permise alte moduri si timpuri. Sunt excluse trimiterile la trecut si viitor.

I think sau I’m thinking? Simple or continuous? Atunci când ți se năzărește să faci legi universale de scriere a poeziei, gândește-te mai întâi că limbi diferite au gramatici diferite…

3. Poezia nu este personala, nu are autor indicat sub titlu si nici la sfarsitul textului. Este un act spontan, in scop comunitar, care va fi apreciat sau nu, pentru calitatile sale literare. Se critica textul, nu autorul. Textele care au intentia de a descrie trairi proprii, cu verbe la persoana intai singular (folosite pentru a accentua sentimentul autorului), isi pierd dreptul de a fi poezii.

Hai nu zău?! Păi, dacă e spontană, așa cum zici tu, cum mai stau în picioare primele duă legități pe care tocmai ce le enunțași? Pe urmă, în cazul în care nu ți-ai dat singurel seama până acum, chestia asta îndeobște cunscută sub numele de poezie este cel mai personal act cu putință, unul de-a dreptul narcisist: are întotdeauna un autor determinat (sau mai mulți), care vrea să se facă notat pe sine, iar fiecare dintre cititorii unui poem caută nimic altceva decât oglindirea propriului ego.
Da, într-adevăr se critică textul și nu autorul. Există următoarele categorii de critici:
- cei care apreciază un poem și o fac motivați subconștient fiind de faptul că și-au regăsit propriul eu reflectat în acesta, lucru care le dă un sentiment de satisfacție,
- cei care depreciază poemul și a căror motivație (nu neapărat subconștientă, de astă dată!) este cea de a se așeza pe sine pe o treaptă mai sus decât autorul respectivului poem.
Deci, unde e scopul ăla comunitar?
Ai putea fi tentat să aduci in sprijinul afirmațiilor tale lirica folclorică. Proastă inspirație, deoarece astfel îți trântești fix în cap tot eșafodajul pe care cu atâta minuție te-ai străduit să îl construiești:
da, poezia folclorică nu are un autor indicat nici sub titlu, nici la sfârșitul textului, dar asta se datorează exclusiv caracterului său oral – transmiterii din generație în generație prin viu grai a creației în cauză, iar dacă fiul și nepotul își amintesc cu siguranță că părintele, respectiv bunicul lor este autorul, s-ar putea să nu mai specifice acest lucru și strănepotului, cosiderându-l știut, subânțeles. Se mai întâmplă și ca fiul, nepotul, strănepotul, ș.a.m.d., să dorească să-și lse propria semnătură pe creația în cauză și fac asta adăugând, modificând ori desființând fragmente din textul inițial (acte ce au un neîndoielnic caracter personal). În ceea ce privește aprecierea, ești absolut convins că autorul țăran X compunea balade în cinstea eroului cutare ca să-i fie apreciate calitățile literare? Sau ca să se dea bine pe lângă respectivul?! Ori cânta doine de jale din dorința de a face artă pentru artă? Sau ca să-și expună nefericirea în public, ca să afle restul lumii, să se înduioșeze și să-l consoleze?!

4. Poezia este un text spontan, compact, care nu suporta modificari succesive si care nu a avut corecturi stilistice in timpul scrierii. Nu sunt acceptate reveniri asupra textului, chiar daca se observa greseli gramaticale. Ea exista doar pentru a fi citita si eventual criticata. Poeziile care nu sunt date spre lecturare isi pierd semnificatia initiala, devenind nepoezii.

Of, m-am săturat să tot aud că poezia e un act spontan(și compact!), ori că reprezintă un distilat al sufletului!(asta din urmă, ce-i drept, n-ai zis-o tu…)
Din regula asta pe care o enunți cu atâta siguranță reies următoarele:
Poezia este un fel de act micțional, pentru că e spontană și compactă! Rahatul se pornește să iasă dint-o dată, nu mai ai vreme să-i modifici consistența și nici să-i mai schimbi dup-aia forma cu degețelul nu-ți prea arde… 
Sau, ca să părăsim atmosfera asta scatologică, din enunțul tău rezultă că și șoarecii scriu poezie! Ciudat, deși am dat peste mulțimi de rozătoare de bibliotecă (chestie care aproape-aproape mă convinge să vâr mâna-n foc pentru faptul că sunt niște tipi citiți), nu am știinșă despre nici un fel de manuscris al vreunui aparținător al acestei specii!
Na, că era să pierd din vedere cealaltă afirmație, cum că poezia, dacă nu are lectori, nu mai subzistă ca atare… Bre, lăsați-mă în pace și cu Miorița și cu Toma Alimoșu și cu Iovan-Iorgovanu vostru în pace! N-auziți că astea nu e poezie?!

5. Poezia nu are rima, masura si nu este impartita in strofe. Trebuie sa formeze un corp compact, despartit prin versuri.

Băi ăștia, cum vă zice, Coșbuc, Alecsandri, Panne, Eminescule, mai lăsați-mă bre în pace! Lăsați frate vrăjeala asta, că n-o să mă convingeți neam c-ați fi voi poeți!

6. Poezia nu contine imagini peisagistice, trebuie sa descrie o viata epurata, simplificata pana la scenografia minima pentru a exista intr-un spatiu concret, real.

Topârcene și Bacovio, ia, roiu’ de-aici! Bă Labiș, hai fă pași și plimbă ursu’ și ia-i și pe golanii ăilalți, sur-realiștii cu tine și restul de gunoaie! Hai, valea din Poezie băi … inexistenților!

7. Poezia nu contine majuscule, semnele de punctuatie se pot evita, insa trebuie sa aiba o constructie inteligibila.

Mda, cu asta aș putea să fiu de-acord în parte. Numai de n-ar uita domniile lor poeții și poetesele să scoată de la naftalină îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație atunci când se-apucă să scrie vreo petiție, ori vreo cerere de sponsorizare! Na, că mi-am amintit și de-o don’șorică de pe situl ăsta care pretindea, mai an, s-o lăsăm, frate, mai moale cu gramatica asta, că ce legătură are ea cu poezia…

8. Poezia nu trebuie sa contina nici un fel de sentimentalism. Poezia reneaga orice idee politica, orice pretiozitate lingvistica, dar se accepta inventarea de cuvinte.

Adio, romantici! Sentimentalismele, gândirea politică, limbajul articulat – adică aproape tot ceea ce ne face pe noi oamenii, oameni – capabili de creație, toate astea n-au nimic de-a face cu Poezia! Ca o concesie, avem totuși voie să inventșm cuvinte… Nu-mi prea dau eu seama, însă, cum am potea s-o mai facem, lipsiți fiind de atributele esențiale ale umanității noastre…

9. Titlul nu trebuie sa fie o sinteza a poeziei. El va fi construit dintr-un minim de 5 cuvinte si un numar maxim de 30.

Știi anecdota aia cu junele autor care vine la Hemingway cu un manuscris?
- Maestre, am scris un roman și nu știu ce titlu să-i pun!
- Păi, zici ceva despre tobe în el?
- Nu, maestre…
- Dar despre trompete?
- Nici…
- Atunci spune-i… “Fără tobe și trompete”!
Dar să nu cumva să puneți vreun titlu mai scurt de cinci cuvinte, că-i nenorocire! Vă descalificați din start! Și cred că, de fapt, ideal ar fi, dragi aspiranți la grațiile Eutherpei, să mutați în locul titlului cuprinsul poemului și titlul în cel al cuprinsului. Numai astfel vă asigurați accesul la cununa de lauri!

10. Orice abatere de la aceste reguli trebuie justificata. Nu sunt acceptate mai mult de 2 abateri.

Na, că mi-am justificat cam toate abaterile de la regulament! Dar sunt de cinci ori mai multe decât numarul admis. Oare acum o să mi se taie capul? )

Închei prezenta cu o interogație, că mi s-a cam aplecat de-atâtea imperative:
Măi omule, eu știu că oricine este liber să-și creeze reguli și manifeste artistice, dar tu ce mama naibii ai vrut să comunici postându-l pe ăsta drept comentariu în subsolul unui text?

agonia romana v3	Agonia - Ateliere Artistice \| Reguli \| Mission	Contact \| Înscrie-te



Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara