A cădea în ispită nu e a cădea în viață? Du ne, Doamne, în ispită și ne mîntuiește de cel bun!
Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o inițiere la Răutate și „Tatăl nostru“ să sfîșie vălul ce o acoperă, pentru ca privind o în față, familiari pierzaniei, să fim ispitiți de cel Bun.
Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n ascundă binele nici o taină?
Decolorarea pasiunilor, îndulcirea instinctelor și întreaga diluare a sufletului modern ne au dezvățat de mîngîierile furiei și ne au slăbit vitalitatea gîndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare și Vechiul Testament ne prezintă oameni față de care sîntem maimuțe înfumurate sau domnișori discreți, ce nu știu să și urle în spațiu durerile și bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus cîteva secole de educație și de prostie savantă! Pe vremuri muritorii strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a conștiinței a fost înlocuită cu intimitatea. Rabdă și crapă! este deviza pentru distincția omului modern. Distincția — asta i superstiția unui gen corupt. Dar încordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de care se moleșesc arcurile gîndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decît în lașități voite. O idee să se rostogolească în avînturi de imn, cu o vrajă de delir sau de fatalitate, așa cum se întîmplă în incandescența blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului.
Modernii sînt călduți, prea călduți. N a bătut ceasul să nvățăm iubirea și ura, ca dimensiuni de natură în suflet? Blestemul este o provocare nemăsurată și el crește în tărie cu cît se îndreaptă înspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfîrșești cu furia spre cer.
Blestemul e atașare de viață prin aparențe de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni și fulgeri decît dintr o poziție absolută într o valoare. Iov iubește viața cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină în orgoliu ca într o zeitate. Toți profeții Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Și în numele nimicului poți azvîrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlănțuire necruțătoare și incendiară, un absolut în ton direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că în dosul exasperării se ascunde o credință sau titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare puțin importă. Nivelul sufletului, înălțimea de pasiune a unei ființe, iată totul. Căci în sine, blestemul nu i decît un dogmatism liric.

Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarți în doi povara ființării, să ai un vecin pentru decepții! Femeia comercializează neînțelesul, iar în căsătorie vinzi porții de singurătate și blestemul ființării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătății întrecînd îmbrățișările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înșelăciunea leșinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va înțelege cum un om poate fi practicant al nefericirii și nici în ce fel prezența ei vatămă perfecțiunea izolării. Ea totuși trebuie să se ducă, să se ducă. Și după ce a plecat, îți dai seama ce mare eroare e viața cu ea și fără ea.
Dac ai putea muri lumii în umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanație de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămîntului!

Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, și n care înțelepții îți par biete veverițe, iar sfinții profesori ratați.

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncă și tainică și mai durabilă ca dorința zvăpăiată de fericire. De ar predomina aceasta, cum am lămuri îndepărtarea vertiginoasă de rai și tragedia ca o condiție firească? Istoria întreagă e proba limpede că omul nu numai că n a fugit de chin, dar i a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n ar fi iubit durerea, n ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferinței. Și dac a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut o pentru fantasticul lui, pentru garanția de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată însă clar ce a luat el în serios...

De mult nu mai trăiesc în moarte, ci în poezia ei. Te topești așa într un flux mortal, sălășluind visător în delicată agonie, vrăjit de miresme funebre. Căci moartea i untdelemn ce se prelinge pe spațiul nevăzut al lepădării noastre de lume și ne învăluie de o amînare plăcut dureroasă a stingerii, pentru a ne sugera că viața i un final virtual și devenirea potențialitate infinită de sfîrșit.

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

În mod corect, nu te poți întreba ce este viața, ci ce nu este.

Dorul de moarte începe ca secreție obscură a organismului și sfîrșește într un leșin de poezie. Stingerea voluptuoasă de fiecare zi e o adormire a sîngelui. Și această adormire e tristețea însăși.

Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să ți bați joc de ele. Cum o să calci în picioare ce n a fost chin? (Sensul universalei ironii.)

Gustul singurătății nu și află o împlinire mai deplină ca în dorința covîrșitoare de moarte, care, mărindu se peste rezistențele noastre și noi neputînd muri, devine — prin reacțiune — o revelație a vieții.
Cum aș putea să uit că sînt, cînd excesul morții mă dezleagă de moarte?
Voi descoperi viața în plinătatea ei cînd voi începe să gîndesc împotriva mea, cînd nu voi mai fi de față în nici un gînd...
La început socotești moartea realitate metafizică. Tîrziu, după ce ai gustat din ea, după ce te a înfiorat și te a strivit, o înlocuiești prin sentimentul ei. Vorbești atunci de frică, de neliniște și de agonie, și nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizică la psihologie.

Lumina mi se pare tot mai străină și mai departe; o privesc — și mă cutremur. Ce să caut prin ea cînd noaptea i o auroră de gînduri?
...Dar priviți, priviți lumina: cum foșnește și cum cade n zdrențe, de cîte ori ești surpat de tristeți. Doar ruina zilei ne va ajuta să ridicăm viața la rangul de vis.
...Dulceața morții să fie altceva decît un maximum de irealitate? Și aplicarea spre poezie, altceva decît topire în fantomal?
E atîta voluptate muzicală în dorul de moarte, c ai vrea nemurirea numai pentru a nu o întrerupe. Sau de ai găsi un mormînt în care s o continui, să mori nesfîrșit în dorul de a muri! Căci nici un amurg marin și nici o melodie terestră nu pot înlocui creșterea destrămată și poezia evanescentă a muririi.
Nicăieri mai mult ca în paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau în priveliștea brumată a bulevardelor nu ești mai legănat de sugestiile stingerii și mai dispus să guști dintr un moment final.
Prin moarte devine omul contemporan cu sine însuși.

Ca să nu te plictisești, trebuie să fii sfînt sau dobitoc, în așa măsură vacanța esențială a conștiinței definește soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii și golul lumii, o echivalență de vid, care ar însemna împietrire, de n ar fi prezența secretă a dorinței. Iluminarea și îndobitocirea — una prin plus și alta prin minus — se așază în afară de soarta omului și deci în afară de posibilitățile plictiselii. Putem fi noi însă absolut siguri că sfinților nu le e urît uneori în Dumnezeu și că dobitoacele — așa cum le trădează privirea lor vacantă — nu simt nimicul neștiinței lor?
Omul nu și poate tîrî toată viața în plictiseală, deși aceasta nu i o boală, ci o absență de intensitate. Golul consecutiv unei suferințe sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tăcerii căreia nu i putem proiecta un conținut; insensibilitatea erotică și regretul de a n o învinge — sînt stări ce alcătuiesc degradarea conștiinței și care succed unor emoții intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniște. Însăși boala este un conținut — și unul substanțial —, față de indiferența apăsătoare și tulbure a plictiselii, în care te simți bine, deși răul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupație; plictiseala nu. De aceea seamănă ea unei eliberări — de care am vrea să scăpăm.
Acesta i paradoxul plictiselii: de a fi o absență și de a nu putea fi exteriori ei. Față de boală — o sănătate insuportabilă, iritantă, un bine surd și monoton și care nu e grav decît pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O însănătoșire ce nu se mai gată... Plictiseala? O convalescență incurabilă.

Viața, în sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere în viitor. Cîte ferestre îi deschizi spre acesta, atîta cantitate de posibil realizezi. Deznădejdea, dimpotrivă, este negația posibilului și de aceea a vieții. Mai mult. Ea este intensitate absolută perpendiculară pe Nimic.
Ceva e pozitiv cînd are o legătură lăuntrică cu viitorul, cînd crește spre el. Întru cît viața tinde spre un plin temporal, ea se împlinește. Deznădejdea crescînd în sine, intensitatea ei e un posibil fără viitor, o negativitate, o înfundătură în flăcări. Cînd ai ajuns însă să deschizi ferestre disperării, atunci viața — năpădită de sine însăși — pare o grație dezlănțuită și un clocot de zîmbete.

„Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n are unde și odihni capul.“ (Luca, 9, 10) — Mărturisirea aceasta a lui Isus — și care întrece ca nivel de singurătate Ghetsimani — mi l apropie mai mult decît toate dovezile de iubire care i au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cît te deosebești de oameni, cu atît ai mai puțin loc în lume pentru ca accesul la divin să te separe de singurătate. Ultimul cerșetor e un proprietar față de rătăcirea pămîntească a lui Isus. Oamenii l au răstignit chiar pentru a i găsi un loc și lui, pentru a l lega cumva de spațiu. Decît, ei n au observat că pe cruce capul se odihnește în direcția cerului sau, în tot cazul, mai mult pe cer decît pe pămînt. Și Învierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni în lume și ca el orice om ce nu mai este om?
O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu mi pot închipui un Dumnezeu mort care să nu și privească moartea.
Doar pentru cei ce și au dormit viața moartea poate însemna un somn. Ceilalți, atinși de veghe, vor supraviețui treji cenușii lor sau scheletului ironic! — Cînd nici o fibră n a rămas nestrăpunsă de cunoaștere, atunci nimic nu te poate face să crezi c ai încetat cîndva a fi conștient. Și se pare explicabil să mori, dar cine te ar putea opri să crezi c ai înceta să știi și să te știi? E ca și cînd nu ți vei odihni capul nicăieri și niciodată...
Dorința de singurătate să fie oare altceva decît deghizarea poetică a egoismului?

Lumea poate exista doar pentru cei ce n au văzut o. Ceilalți și au pierdut vederea de atîta aparență și și au rănit ochii într un real minor. Spațiul oferit de visuri n are orizont și astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.
Cum se dezmărginește lumea într o simțire asfințită!

De aș fi Dumnezeu, m aș face orice afară de om. — Ce mare ar fi Isus, dac ar fi fost mai mizantrop!

Față de materie, viața reprezintă un avantaj de intensitate. Tot așa boala față de viață, cu diferența că ne aflăm în prezența unei intensități negative.
Cînd ești bolnav, natura te obligă la cunoaștere; te pomenești că știi fără voia ta. Totul ți se dezvăluie indiscret, căci tainele și au pierdut pudoarea în știința involuntară care e boala.

Cum viața nu i respirabilă la rece, găsi vom focurile să aprindem mințile? Nădejdile cresc din incendiul lucidității.

Întrebare în fața trecutului: la ce mi servește un „eveniment“? Istoria universală există doar ca mijloc de autointerpretare. Întîmplările care nu m au descoperit mie însumi s au „întîmplat“ vreodată? — Față de trecut trebuie să fim mai subiectivi decît față de prezent.

Singurătatea i o exasperare ontologică a ființei noastre. Ești mai mult decît trebuie. Iar lumea i mai puțin decît ar trebui.
Adevărul este o eroare exilată în eternitate.

Omul se chinuie să fie măcar o greșeală, precum Dumnezeu un adevăr. Amîndoi sînt pe cale cu șanse reduse și speranțe puține. Este drept că Dumnezeu e pe drum din veșnicie și se caută pe sine din începuturi, pe cînd rătăcirea umană e de dată mai recentă. Dacă putem fi mai blînzi cu omul, mai găsi vom concesii pentru Dumnezeu, care nu i mai mult de o sinteză a scuzelor noastre? L am definit cu toții prin absențe, i am îngăduit ființa de cîte ori a fost nevoie, i am iertat neîmplinirea pînă la lașitate. Noi și așa ne vom îneca în eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decît de o frîntură de adevăr! Fiți siguri că, de l ar fi descoperit, ni l ar fi trîmbițat de mult.

Un gînd ce nu mișcă pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea? Și o carte ce nu poate fi închinată amintirii lui Iov...

...Aș vrea să mă bocească fantome de îngeri căzuți, pe frînturi de melodii culese din inima mea, acordată din nașterea corului lor.

Atît un plus, cît și un minus de viață mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă și o mare furioasă, într o măsură egală, sînt lipsite de ritm.
Și cum nu pot merge în pasul vieții, apele ei, fie că se retrag, fie că mă copleșesc, mă aruncă pe un uscat din care totul a fost.
Plăcerea de a te depărta de fire din învălmășeala lăuntrică, de a sări ființa în mîndria unei vîltori nemăsurate... Cine nu se leagănă în întinderea golurilor cu nădejdea unei răzbunări, cine nu gustă în vid o seducție de plinătate viitoare — acela nu se știe măcina pozitiv, nu și știe cheltui cu folos excesul de zădărnicie al vitalității.
Psihologii, care se aplică asupra altora, fiindcă ei înșiși n au destul suflet, derivă înclinația spre ireal numai din deficiențele noastre. Ei nu cunosc în ce fel absența poate izvorî dintr o senzație de barbarie. Sau cum se amestecă anemia și barbaria în priveliștea de irealitate a vieții. Căci, într adevăr, la ce le am vorbi de un sînge fără ritm, potrivit în vine spre amintirea unei mări fără valuri și a unei mări numai valuri?

Niciodată viața nu mi a părut demnă de a fi trăită. Ea merită uneori prea mult și alteori prea puțin. Insuportabilă în amîndouă cazurile. Sinuciderea din dragoste de viață nu e cu nimic mai neîndreptățită decît cea oficială și curentă. Ba e chiar mai naturală... Raiul este o stare de sinucidere continuă, ca și iadul. Între ele se intercalează starea de nesinucidere numită a fi.

Dacă, printr o concesie cerească, mi ar fi îngăduit să stau de vorbă cu vreun muritor din alte veacuri, aș alege pe Lazăr cel înviat. El mi ar ajuta desigur să nțeleg teama retrospectivă, sentimentul c ai fost mort, că te ai născut din moarte și mergi spre altceva..., că ești expus unui vag absolut, nașterea derivînd din precizia morții. Lazăr mi ar putea spune cum poți muri cînd nu mai mergi spre moarte, cum poți scăpa de Învierea asta infinită...

Gîndul că viața ar putea fi altceva decît o demonică înflorire, că ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfășurări — mi se pare atît de apăsător și de neavenit, că adeverirea lui m ar răni nevindecabil. Atunci nesfîrșitul ce nu l ai făcut și toate leneviile scuzate prin cinism s ar năpusti peste groaza ta înmărmurită. — Nu sîntem ratați decît dacă viața are un sens. Fiindcă numai în acest caz tot ce n am îndeplinit alcătuiește o cădere sau un păcat. Într o lume cu un rost afară de ea, într o lume care tinde spre ceva, sîntem siliți să fim pînă în marginile noastre.
De s ar găsi vreun muritor să mi dovedească prezența unui sens absolut, să mi demonstreze o etică imanentă devenirii — mi aș pierde mințile de remușcare și deznădejde. Cînd ți ai risipit viața mîngîindu te în inutila trecere, în vicleșugurile devenirii, cînd ai suferit pătimaș în aparențe — Absolutul te îmbolnăvește. Hotărît lucru! Viața nu poate avea un rost. Sau dacă are, va trebui să l ascundă de vrea să ne mai aibă.
Cine iubește cît de puțin libertatea nu se poate înjuga de bunăvoie într un sens. Chiar dacă este vorba de sensul lumii.

Nostalgia mării premerge și urmează introspecției.

Orice fel de luciditate este conștiința unei pierderi.

Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atîtea condiții din afară, încît s ar putea scrie geografia fiecărui gînd. Am începe cu nuanța cerului și am sfîrși cu poziția scaunului. Mahalaua cugetării își are și ea rosturile ei.

Pascal — dar mai cu seamă Nietzsche — par niște reporteri ai eternității.

Cînd te ai cufundat nemilos în străfundurile firii și le ai despuiat de bogății în ochiri subterane, te pomenești mîndru și înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în acest dezmăț metafizic să te oprești deodată, ca fulgerat de un este? Rezistențele ascunse ale sîngelui, patimile năvălind cunoașterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci cînd mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.
Sfinții, nebunii și sinucigașii par a fi învins acest ceva, nelămuritul esențial și ascuns care stăvilește spiritul în ultima lui mîndrie. Noi ceștilalți, ratați ai absolutului, — sîntem pîndiți de viață cînd ne credem mai departe de ea. Și dacă ne iese înainte cînd o uitasem, din șoaptele ei descifrăm că absolutul nu i decît Nimicul ca treaptă din urmă a cunoașterii. Și atunci dăm înapoi... Spiritului, viața nu i decît o batere în retragere.

Nostalgia infinitului, fiind prea vagă, ia formă și contur în dorul de moarte. Căutăm precizie pînă și în lîncezeala visătoare sau în sfîrșeala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine în infinit. Nu este ea singura lui direcție?

Împotriva sinuciderii nu se poate face decît un fel de întîmpinare: nu e firesc să ți pui capăt zilelor înainte de a ți fi demonstrat pînă unde poți merge, pînă unde te poți împlini! Deși sinucigașii cred în precocitatea lor, ei totuși consumă un act înainte de a fi atins o maturitate efectivă, de a fi copți pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viața, este ușor de înțeles. De ce nu și alege însă culmea, momentul cel mai favorabil al creșterii lui? Sinuciderile sînt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s o încunune. Un sfîrșit trebuie grădinărit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfîrșitul încolțea și înflorea în ei. Și cînd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfîrșit fără amurg.
Modernilor le lipsește cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfîrșitului. Nici unul nu moare cum trebuie și toți se sfîrșesc la întîmplare. Neinițiați în sinucidere, niște amărîți ai morții. Dac ar ști ei să se termine la timp, n am suferi nici unul de strîngerea de inimă la vestea atîtor și atîtor „acte disperate“ și n am numi „nefericit“ un om ce și sfințește propria împlinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri nu apare mai izbitoare ca în depărtarea lăuntrică de sinuciderea îngrijită și gîndită, de sinuciderea ca oroare de ratare, îndobitocire și bătrînețe, de sinuciderea ca omagiu forței, înfloririi și eroismului.

De cîte ori nu mă ispitesc presimțiri de extaz, de atîtea ori mă simt obiect. Pare că a înghețat lumina pe creier... și timpul s a năruit într o inimă moartă.
Privesc pietrele și le invidiez zvîcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă ofer odihnei lor? Și stîncile voi vor ele să se înece în tăcerea sîngelui?
...Ajungi așa obiect desfrînat de nepăsare și în care natura își contemplă ultima ei înmărmurire.
Împietrirea ta trezit a gelozia pietrelor? Văzut ai cum ghețarilor le mijesc vinele?

Nu gîndesc asupra morții, ci ea se gîndește pe sine. Tot ce e posibilitate de viață în ea respiră prin mine și nu exist decît prin timpul de care e capabilă veșnicia ei. Întru cît se apără de propriul ei absolut, întru cît se refuză măreției și scoboară de bunăvoie într o degradare temporală, într atît sînt. Pînă și n moarte caut viața, și rostul meu nu este decît a o descoperi în tot ce nu e ea. Dacă mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult aș poposi în brațele ei. Dar Dumnezeu a împrumutat prea puțin vieții ca să am ce să caut în pustiul lui.
Nu se mai poate trăi decît pîndind viața peste tot unde nu i la ea acasă, ca s o salvezi de la înstrăinare. Astfel, te surghiunești în moarte, ca să guști viața în umbletul ei deșert.

Ceea ce lipsește sănătății este infinitul. Iată de ce au renunțat oamenii la ea.

În îmbrățișări, senzația de fericire și de nefericire te chinuie într o sfîrșeală echivocă, în care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet. Din buze emană o dulceață mortală, inundînd marginile firii și înecîndu te într o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai învăluitoare ca în preajma dezamăgirii erotice. Dragostea i un înec, o scufundare în ființă și în neființă. Căci orice voluptate e o împlinire și o stingere. Doar iubind poți bănui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie — muzică rătăcită n carne —, viața ar fi o sinucidere automată. Căci într adevăr, fără ea în ce am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am înflori în amurguri și am pîlpîi îngropîndu ne?

Dacă oamenii ar umbla goi, ar cîștiga mult mai ușor siguranța fizică a morții. Hainele se interpun între noi și rosturile noastre, creînd o iluzie de putere și neatîrnare. Cînd treci însă gol prin fața unei oglinzi, te pomenești menit pieirii, căci trupul e un zăcămînt de zădărnicie, în care mucegăiește gîndul nemuririi.
După cîteva milenii de civilizație, de ar începe oamenii să umble dezbrăcați, aruncînd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu toții metafizicieni.
Doar cînd te zărești gol ți aduci aminte că exiști și că ești muritor. Îmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap și cu o cravată la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile.

Pare că mii și mii de vieți necunoscute se sinucid înlăuntrul meu și din suspinele lor se alcătuiește un extaz final, că nu sînt mai mult de o boltă peste infinite sfîrșituri... De m aș putea împrăștia în elementele chinului, să mă fărîm în frînturi de sfîșieri și să nu mai fiu nicăieri și în primul rînd în mine! Ca într un delir de absență, să mă suprim în toate și să mă sting, centrifugal mie.

Omul este drumul cel mai scurt între viață și moarte.

Moartea este sublimul la îndemîna fiecăruia.

Cele mai crîncene dureri și halucinațiile de groază cele mai crude nu mi au lăsat un dezgust comparabil celui ce urmează despărțirii de un grup de oameni pe care îi urăști sau pe care îi iubești. Ai fost sau n ai fost strălucitor, admirat sau disprețuit, cînd te desparți de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvînt ce l ai spus parcă a devenit noroi și se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească în fața ta. Vorbele se transformă în otravă și, după ce te ai spovedit ceasuri și ceasuri, te amețește vidul oamenilor și al tău. Tot ce nu e singur putrezește, și niciodată n am fost singur pînă la înmugurire.
După orice conversație, ești mai părăsit ca în mormînt. ºi ai ușurat spiritul și ți a putrezit inima. Vorbele au zburat în vînt și cu ele substanța izolării tale.

Distanța de lume o putem verifica doar în iubire. În brațele femeii, inima se supune instinctului, dar gîndul rătăcește în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Și de aceea în clocotul senzual al sîngelui se înalță un protest melodic și sfîșietor ce nu l distingem totdeauna, dar e prezent în spațiul unei licăriri, amintindu ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptății. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, învăluiți agonizant de îmbrățișări?
Și cum ne am măsura singurătatea, de nu ne am privi o în ochii pierduți ai femeii? Căci prin ei, izolarea își oferă o priveliște de infinit sieși.

Echivocul iubirii pleacă din faptul că ești fericit și nefericit în același timp, chinul egalînd voluptatea într un vîrtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste crește cu cît femeia te înțelege și te iubește mai mult. O pasiune fără margini te face să regreți că mările au fund, și dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfîrșitul azurului. Cerul măcar n are granițe și pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.
Iubirea i o ispitire de înec, o tentație de adîncime. Prin aceasta seamănă morții. Așa se explică de ce sentimentul sfîrșitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pînă în rădăcinile vieții, pînă în prospețimea fatală a morții. Nu sînt fulgere ca să te lovească în îmbrățișări, iar ferestrele dau spre spațiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire și prea multă nefericire în suișurile și scoborîșurile iubirii și inima e prea îngustă dimensiunilor ei.
Erotica emană de dincolo de om; îl copleșește și l năruie. Și de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sînt, vietățile se agită și viața se macină, căci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viață și de prea multă moarte, le ai uitat pe amîndouă, încît, trezit din dragoste, sfîșierilor ei neîntrecute le urmează o prăbușire lucidă și nemîngîiată.
Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul speței“ și nici chiar prin depășirea individuației. Cine poate crede că ea ar atinge intensități atît de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într un proces în care personal pierdem? Și cine poate admite că ne am angaja în suferințe atît de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renunțare și nici de atîta înșelăciune.
În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenței, ca o reacțiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a ființei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi și din afară de noi. Fără invazia vidului esențial, care roade sîmburele firii și năruie iluzia necesară ființării, dragostea ar fi un exercițiu ușor, un pretext plăcut, și nu o reacție misterioasă sau o zvîrcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezența Erosului, care și el este o înșelăciune, atinsă de existență. Din tot ce se oferă simțirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunța fără să deschidem brațele golului firesc, banal și veșnic.
Fiind maximum de viață și de moarte, iubirea constituie o irupție de intensitate în vid. Și orice intensitate este o suferință a vidului.
Chinul dragostei — l am suporta noi oare de n ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare și suspine, de n am găsi în ea o cale de a fi spre neființă?

Nu te poți consola de neantul lumii prin forță, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca să se închine în fața evidențelor. Și atunci inventează existența.

Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supraviețuiesc după orice tristețe...
Doar fiind pînă în gît în nefericire, începe inima să mi bată. Suspinul e spațiul ideal al respirației, iar fericirea nu i temperatura vieții.

Se prea poate ca în sine iubirea să conțină un potențial de fericire mai mare decît este înclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esențialei beții și parfumul de sinucidere al îmbrățișărilor?
Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafață nu numai durerile clare, actuale, ci și toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerările ce le socoteam isprăvite și însetează dorul suferințelor prelungi. Întocmai ca în liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însuflețește și pune stăpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai puțin nefericiți din senzațiile imediate ale iubirii, cît din cele dezmorțite și trezite din trecut.
Dacă dragostea n ar fi mai mult de o prezență epidermică, ar fi imposibil s o asociezi suferinței. Dar ei îi convine un nesfîrșit de predicate, ca și lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în fața iubirii însă, infinitul roșește. Căci totul e prea puțin, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste față de care moartea pare o simplă obrăznicie?

Sînt oameni care, de n ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpoziția reflexivă îndulcește furia patimilor și atenuează transportul spre neființă din orice voluptate. În felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate.

Ne agităm, credem și gîndim ca să ne scuzăm existența. Este ca și cum cineva ne ar privi din altă lume cu dispreț, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe și fapte. Nădăjduim astfel să obținem îndurarea sa, iertarea curiozității de a fi. — Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca și cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amărît.

Totul mă rănește și raiul îmi pare prea brutal. Orice atingere i o rostogolire de stînci și răsfrîngerea stelelor în ochi visători de fecioară mă doare, ca materie. Florile răspîndesc parfumuri mortale și un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui înger ar putea oferi un pat legănării ei astrale.
Lumea s a vestejit în periferiile inimii, iar mintea zace n înserări. Universul își întinde zîmbetul lui înfricoșat, în care disting — simbol al vieții — un înger canibal.

Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pîndește lumea la toate colțurile. Contradicția nu e numai sensul vieții, dar și al morții. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu există nici nădejde și nici deznădejde, ci toate sînt deodată. Mori trăind și trăind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii și roze; toate înoată în beția indistinctului. Ah! singurătățile pline — cu senzația de Dumnezeu în transă — și n care ești gelos pe tine însuți!
Dacă nu simți că marea îți poate servi de pseudonim, n ai gustat o clipă din singurătate.

Medicii n au urechea destul de fină. Dar cînd știi că n orice auscultație ai descoperi un marș funebru...
Prin tristeți, îți pierzi poziția de om. De aș da drum slobod pornirilor mele, m aș odihni într un cimitir de cerșetori sau de împărați nebuni.
Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelație a absolutului. Sorbindu i metafizic alcătuirile misterioase, înfrîngi viața cu mijloacele ei proprii, chiar cînd panica anemiei, în preajma leșinului esențial, toarnă văpăi abstracte în sînge.
O dragoste împlinită, o voluptate ce nu i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat și pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sîni, te despămîntenești cu tot pămîntul.
Orice ai face, pentru femeie nu poți avea decît un cult, chiar misogin fiind. Și apoi, adorația are un prestigiu mai înalt cu cît nu se aplică unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce ești prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.
După femei alergi din frică de singurătate și rămîi cu ele dintr o sete egală acelei frici. Căci mai mult decît în orice, în iubire ești putred de tine însuți.
Sexualitatea i o operație în care ești, rînd pe rînd, chirurg și poet. O măcelărie extatică, un grohăit de aștri. — Nu știu de ce în iubire am senzații de fost sfînt....

Iubirea ne arată pînă unde putem fi bolnavi în cadrul sănătății. Starea amoroasă nu i o intoxicare organică, ci metafizică.

Orice s ar spune despre sinucidere, nimeni nu i poate răpi prestigiul absolutului. Căci nu i ea o moarte care se întrece pe sine?

Obosit de individuație, aș vrea să mă odihnesc de mine. Și cum mi aș prăfui inima în depărtări, ca din urmele de sînge să lingă șerpii însetați de otravă — și vipere încîrligîndu se în creier și sugînd idei după idei, tîrîtoare îmbătate de deznădejde! Prăbușiți vă, tăriilor, nu veți avea ce mai turti! Căci aștrii se învîrt în univers ca ouă clocite, ale căror emanații toți trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea voi să mi sfărîm gîndurile de propria mea umbră?
Dracii de ar gusta din amarul sîngelui ar înnebuni de tristețe. Și el circulă prin vine în bunăvoie — și nimeni nu l oprește... Parcă se dezgheață lacrimi în el, într un oftat prelung și îndepărtat. Cine mi va fi plîns în sînge?

Dacă iubirea n ar fi amestecul irezolvabil de crimă premeditată și de infinită delicatețe, ce ușor ne ar fi s o reducem la formulă! Dar chinurile amoroase întrec tragedia lui Iov... O lepră eterică i erotica... Societatea nu te izolează, ce e drept, dar îți agravează chinul, micșorîndu ți izolarea.
Nimic nu neagă mai intens și mai dureros viața ca pulsația ei supremă în iubire. Și vrînd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decît s o întrecem. Iubirea nu încape în viață. Și de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.

În ce înflorește sinuciderea mai mult ca n zîmbet?

Adîncimea iubirii se măsoară după potențialul de singurătate și care și află expresia într o nuanță de fatal, prezentă în gesturi, vorbe și suspine. Înclinația inimii înspre a nu fi acordă dragostei o seriozitate mai gravă decît deznădejdii. Pe cînd aceasta ne închide accesul spre viitor, azvîrlindu ne fără scăpare în dezastrul pur al timpului, iubirea amestecă lipsa de speranțe cu o ispită de fericire unică. Deznădejdea i o înfundătură furioasă, un ireparabil năvalnic, o exasperare a imposibilului, pe cînd iubirea i o deznădejde înspre viitor, deschisă fericirii.

Pînă și faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată și n ultimul firicel de iarbă. Absolutul și Vidul...
Unde nu i Dumnezeu? Unde nu i Dumnezeu și Nimicul? Deznădejdea i o vitalitate a Neantului...

Teologia n a putut lămuri pînă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Și am înțeles că i omul...

Revelația subită a irealității, cînd, prins de panică, îți vine să te ndrepți spre sergentul din colț ca să l întrebi dacă există lumea sau nu... Și cum te liniștești deodată, bucuros de nesiguranță... Căci, într adevăr, ce ai face dac ar exista?!

Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt răzbunători și triști. Singurii care i au cerut socoteală lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n au scăpat nici un prilej de a i aminti că i neîndurător și că ei n au timp să mai aștepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credință și nici măcar atît. Răul cel mare al creștinismului este de a nu fi știut înăspri raporturile dintre om și Creator. Prea multe soluții și prea mulți intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferințele și a răpit dreptul la bărbăție în treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.

Despre gradul de imanență al eroticii nu ți dai seama decît în muzica religioasă. O asculți și nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămîntului te scoboară femeia? Sau, cînd te despămîntenește, unde rătăcești de nu descoperi cerul? Bach n a amuțit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu l înțelegi; doar în vacanța erotică. Și poate și mai mult. În vacanța lumii.
Oare, în afară de iubire, ce ne mai împiedică să ne sfîrșim cu toții n Dumnezeu?
Putea vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea vom asculta un zîmbet? Și ochii văd ei, într adevăr, dacă nu emană o muzică îndepărtată și dulce? Ce sunete pleacă din priviri și mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid și lucrurile parcă și înalță acordurile spre cer.
Ca un bolnav astral, senzații tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a ființei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile și au rupt rădăcinile în inimă... și ai rămas singur cu suspinele lor...
Asculți amurgul unui crin? Sau melodia sfîșietoare a unui parfum necunoscut?
De am mirosi un trandafir pînă la sunet, ce marș funebru ne ar deschide mai delicat o lespede n azur? Și azurul însuși nu și pierde strălucirea, suptă n o muzică scoborînd spre noi?

Cine să te vindece de tine? O tînără fată? Dar cine i darnic pînă la jertfă, ca să ți preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis și nefericire, să se ncumete la o povară ce n o presimte? Și ai putea să ți lepezi otrava sorbindu ți primăveri într o tinerețe defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovați cu greul întristării? Ce virginitate nu ncetează în preajma lui?
În carnea lucidă amorțește seva și ochi stinși se aprind într o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.

De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfecțiuni, urmașele ei continuă opera de dezmorțire și pînă astăzi ele ne ademenesc în neființă. Privirea lor nedeslușită, amețeala aeriană din chemările lor nesigure rămîne vor străine înțelegerii noastre tulburi?
Viața i înveșnicirea clipei de teamă nemîngîiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, și a dat seama de nemăsuratul pierderii și de nesfîrșitul pierzaniei ce l așteaptă. Nu reedităm cu toții — în cursul viețuirii — iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Moștenirea primului om este lumina întîii deznădejdi.

Cînd stelele se vor preschimba n pumnale și inima mi va zbura spre ele, toate laolaltă n o vor sfîșia pînă într atît ca mîhnirea să nu și descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei răzvrătită. Aș vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înălțime și un adăpost mortuar s alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor.
Ce cîntec s a pogorît în carne și ce pierzanie sonoră îmbată fiece celulă, de nimeni nu l ar mai opri, în avîntul de murire?

Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zădărnicie — parcă mi l ar fi șoptit Buddha într un cabaret.

O sinucidere face mai mult decît o ne sinucidere.

Sînt unii oameni atît de proști, că de le ar apărea vreo idee la suprafața creierului ea s ar sinucide din groaza de singurătate.

Precum neurastenia este implicația organică a gustului pentru frumusețe, așa amețelile traduc înclinarea noastră spre absolut. Nu mai sînt obiecte care să te rețină, nici stîlpi de rezemat, nici bănci să ți odihnești povara cărnii îngîndurate. Încheieturile ți se topesc și cazi în veșnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimțind altă lume, nu mai adăpostesc mîndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume și de sine, urmează pilda trupului.
Mi aș vrea viața povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plîngătoare. Și de cîte ori ei nu s ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neștiința cu adierile întristării...

De aș vrea să văd ce m a îmbogățit mai mult în cursul viețuirii, din ce am ieșit mai tare și mai singur — nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînțelesului și nici căința necurmată a gîndului n ar fi izvorul creșterii lăuntrice, ci toate laolaltă, învăluite și purificate în sentimentul morții. Fără el, te înalți anapoda, îndepărtînd din sfîrșit grăunțele de nimb sau de apoteoză. Cînd însă moartea încolțește în fiece suflare, rodul suferințelor noastre își păstrează o maturitate neatinsă și viața este mai puțin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu crești decît la unison cu o agonie n floare. Prin sentimentul morții, facem viața complice cu absolutul, chiar dacă i răpim din frăgezime. Închiși în marginile individuale, ce am face fără ispita de dezmărginire a morții? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis și forță o agonie ondulată. De ce sfîrșit m aș înfrica, atunci cînd l am anticipat voios în măduvă și n gînduri? Sau fi va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?
Dar se prea poate să fi îmbogățit o viețuire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vieții, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist?

Sînt priviri feminine care au ceva din perfecțiunea tristă a unui sonet.

Fără nefericire, iubirea n ar fi mai mult de o administrație a naturii.

În fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. Învăluiți în el, neliniștea morții ne cuprinde ca o sevă pornind de departe și ridicîndu se domol și trist în vlaga trupului. Și cum suspină un trandafir în mîhnirea noastră, înnobilînd o!
Sau parfumuri încărcate de sinucidere, plutind vast și tulbure spre inimi apuse!

Chiar dacă știi de cînd melancolia te a dezbinat de fire, îți pare totuși că te a însoțit dintotdeauna, că te ai născut cu ea și poate chiar din ea. Mort fiind, te ar supraviețui, țesîndu și poezia violetă a stingerii făr de sfîrșit.
Sentimentul veșniciei negative a vieții mele... Am murit făr de început.

Cînd nu te mai simți deloc om și continui totuși a iubi, contradicția se mărește într o suferință nespusă, infernală. Iubirea — de bine, de rău — derivă din condiția vietății ca atare, iar la om ea nu i împlinire decît aparținînd, prin toate slăbiciunile, formei de viață ce el o reprezintă. Femeia — acest om prin excelență — s o ridici la tine nu poți, să te scobori la ea, mai puțin. Atunci, trăiești în preajma ei și suferi, învăluind o în ne umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o ființă omenească atunci cînd nu mai ai senzații de om, cînd nu ești nici deasupra și nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Și iluzia femeii crezînd a ți oferi uitarea și nefăcînd decît a te verifica de depărtarea ta de toate și de tot!

De ce nu s o ndura pămîntul să și deschidă văgăunile și nghițindu mă, să mi sfarme oasele și să mi sugă sîngele? Doar numai așa s ar împlini visul de groază care mă așază sub greul munților și mărilor. Nu sînt un stîrv care zărește din fundul lumilor cum se zdrobesc tării și bolți, spre a se rostogoli pe el și a l turti? Sub ce stea n am murit, sub ce mare și sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! — Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate...

Un vampir — sugîndu mi ultima picătură de sînge și ncepînd apoi să cînte trist...

Totul trebuie reformat — pînă și sinuciderea...

Oamenii îți cer o meserie. — Ca și cum faptul de a trăi n ar fi una — și încă cea mai grea!

Sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu și fără lepră.

Numai mărindu ți nefericirea, prin gînd și faptă, poți găsi în ea plăcere și duh.

Adevărul — ca orice minus de iluzie — nu apare decît într o vitalitate compromisă. Instinctele, nemaiputînd alimenta farmecul erorilor în care se scaldă viața, își umplu golurile cu dezastrul lucidității. Începi să vezi cum stau lucrurile și atunci nu mai poți trăi. Fără erori, viața e un bulevard deșert prin care evoluezi ca peripatetician al tristeții.

Nevoia de a ți pune capăt zilelor în inima unei femei palide, ca să ți poarte cadavrul o nonviață... sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, că și fulgii să și ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum...

În cafenea — mai mult ca oriunde — nu mai poți sta de vorbă decît cu Dumnezeu.

Îmi mai amintesc că sînt doar auzindu mi pașii pe caldarîm în nopți tîrzii.
Mai fi voi multă vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alături de timpul meu? Și cine m o fi surghiunit departe de mine?

Ochii pierduți ai femeilor triste — și care n ar trebui deschiși decît la Judecata de Apoi...

Viața, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și al vulgarității. Cine ar suporta o, fără coeficientul ei de irealitate?

Gîndurile aromate de noblețea sinuciderii... Parc am înghițit otravă din mîna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sînteți, boli ascunse, de nu urcați, fatale și necruțătoare, spre un sînge dornic de spaimă și de nimicire?

Tot ce numim proces istoric își are izvorul în suferința n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veți fi asemenea lui Dumnezeu“, s a realizat în măsura în care creația omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n are virtuți istorice. — Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cînd] un bărbat nu descoperă Absolutul în dragoste sau îl descoperă în decepție.

Actul sinuciderii este înspăimîntător de mare. Dar parcă e mai copleșitor să te sinucizi în fiecare zi...

Boala unui om se măsoară după frecvența cuvîntului „viață“ în vocabularul său.

Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être.
Cînd te gîndești că atîția alții simt același lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.
Povara viețuirii e suportabilă cînd te apasă pînă la înăbușire. Suferința nu e dulce decît sub forma chinului.
Priveghindu ți nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Și atunci ce mai rămîne din întîmplarea individualizării tale? O substanță de amărăciune, răspîndită într o țeastă de drac părăsit.
Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.


Nevoia apăsătoare de a te ruga și neputința de a te adresa totuși cuiva... Și apoi cealaltă nevoie: de a te trînti la pămînt, mușcîndu l înfuriat și vărsîndu ți turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.
Să fie creierul alee pentru îngeri ce poartă potcoave, de nu pot să nțeleg ecoul lui vulgar și divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce ntețesc incendiul lacrimal al lumii?
Cînd zăresc cerul, îmi vine să mă dizolv în el, iar cînd privesc pămîntul, să mă îngrop în măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul și altul se descompun în minte și în inimă? Mi am chinuit nădejdile între o geologie a cerului și o teologie a pămîntului.
Cum mi aș vrea lipiți obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute n cer cînd le privești, în după amieze, din umbra unui pom!

În inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri și pietrele rîdeau. Nimic nu rămînea neschimonosit; omul își pocea fața și obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, își expunea generos impudoarea, în care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile își pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cărui lecție pare a ne învăța despre o legătură mai adîncă între sinceritate și neant.
Fost a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de ndată ce n a cruțat pe nimeni și nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i a fost frică de urmările cunoașterii. Și aceste urmări sînt cinismul însuși.
Ce l o fi îndemnat să scuture dulceața prejudecății și a cuviinței? Ce a pierdut, de nu l a mai legat nimic de vraja aparenței și a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligență la îndrăzneala și la provocarea adevărului? Niciodată, atîta vreme cît inima mai rezistă în înșelăciune și în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul ființării și — lucru nemaiîntîlnit — a fi devenit leagănul inteligenței, locul de popas și de ntremare al lucidității. Sîngele scos din circulație, viața controlată fără milă, unde să se mai miște eroarea și să se încînte iluzia? Cinismul înflorește în această evacuare, ce te dezleagă de toate și ți îngăduie să rîzi, să disprețuiești, să calci totul în picioare și pe tine însuți în primul rînd, mîndru de absența universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absențe. El privește — îndurerat sau rîzînd — la nimic.
Ce l o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat și învăluitor al existenței? Ce l o fi aruncat în situația de criminal al erorilor indispensabile vieții? Nu i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndurerați? Ce consolare i o fi lipsit sau în mijlocul căror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s a născut cu vocație de osîndit? Și un monstru se naște cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l a abandonat.
Ce ne împiedică în viață de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge și ne silește? Ce ne mărginește impertinența ultimă a cunoașterii?
Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?
Orice pas în iubire intimidează cunoașterea și o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. Micșorarea lucidității este un semn de vitalitate a dragostei.
Cînd însă ceva a intervenit și a dezlănțuit luciditatea într un imperiu vast cît ființa, dragostea se retrage înfrîntă și buimăcită. Și cînd acel „ceva“ este o ființă, sau poate mai multe, pe care le ai pierdut la vîrsta înșelăciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloasă a cugetului rece și distrugător. În mod firesc, nimeni nu poate moșteni atîta veghe încît să lunece în cinism, ci în cursul vieții decepțiile fac lumea străvezie, încît vezi, pînă la fund, ceea ce n ar fi trebuit decît să mîngîi. Noi nu cunoaștem viața lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotărăște cursul reflexiei. Ce importanță ar avea însă să știm pe cine a pierdut, cînd știm prea bine ce a pierdut și unde duce această pierdere.

De aș putea deveni fîntînă de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Să mă plîng în el, și el să se plîngă în mine!

Prin pasiune și fericire, învingem caracterul de relativitate al vieții și o proiectăm în Absolut. Așa devine ea un Apocalips zilnic...

Există o măreție resemnată pe care n o cunoști decît surprins de tulburarea morții în mijlocul bulevardelor... Sau acea îngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenușii ale Parisului de cîte ori te ntrebi dac ai fost vreodată, și casele nclinate și bătrîne ce ți dau răspunsul negativ al agoniei lor...

Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decît s o mărească. Vrînd a ne îndepărta de noi înșine prin dragoste, beție sau credință, nu reușim decît a ne adînci identitatea. Ești mai mult tu însuți în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pînă și sinuciderea nu i decît un omagiu negativ ce ni l aducem nouă.

Fiorul ce ne dezvăluie că spiritul a rămas clar și neatins, dar că sîngele și carnea și au pierdut mințile... Sau că oasele și au pierdut capul, cînd rațiunea își gustă propria ei lucire...
De s ar surpa cerurile înaintea minții!

Iubirea pare ocupație vulgară față de dorința de adorație, în care pornirile vieții se filtrează într o lume de adieri pure. Femeia care cade victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvînt, nefericită n dragoste. Căci nu i oferim prea mult, un exces care jignește puținul fericirii?
Decît, ea niciodată nu va înțelege de ce în adorație prezența ei e tot atît de vană ca și absența. Ea n are nevoie să fie și nici să știe. Cu cît ar putea mulțumi sau îndulci nevoia de absolut rătăcită n Eros? Adorînd o, ea nu există decît în măsura în care nu este — ca pretext gustului nostru de irealitate supremă. Acest absolut la suprafața noastră... botezat femeie.

Doar în fața mării îți dai seama ce lipsă de poezie ascunde rezistența noastră la valurile morții...
Poezie înseamnă leșin, abandonare, nonrezistență la farmec... Și cum orice farmec este dispariție, cine ar putea găsi o singură poezie înălțătoare? Ea ne scoboară spre suprem...
Sînt inimi, a căror muzică de s ar concentra într un trăsnet sonor — viața ar începe de la capăt. De am ști atinge coarda cosmogonică a fiecărei inimi...
Duplicitatea esențială a oricărei tristeți: cu o mînă ai vrea să ții un crin, și cu cealaltă să mîngîi un călău. Poezia și crima să aibă același izvor?
În tristețe, totul are două fețe. Nu poți fi nici în iad și nici în rai, nici în viață și nici în moarte, nici fericit și nici nefericit. Un plîns fără lacrimi, un echivoc fără sfîrșit. Căci nu te izgonește ea în aceeași măsură din această lume, ca și din cealaltă?
Ești trist de totdeauna, nu de acum. Și acest totdeauna e toată lumea înainte de nașterea ta. Nu i tristețea amintirea vremii în care n am fost?

Paloarea ne arată pînă unde corpul poate înțelege sufletul.

Întinderile cerului îmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrențuită? Sau să cerșesc și pe ale pămîntului? — Ca și cum ele ar mai avea ce acoperi dintr un suflet născut îngropat!

Ați privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă și agită valurile din scîrbă de ea însăși. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Așa pățim și noi. Cine ne întoarce spre noi înșine, cînd ne sforțăm mai mult a ne îndepărta?
Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frămîntarea zadarnică a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită și o senzație de evanescență mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica și nici îmbrățișările nu te apropie de dulceața destrămării ca valurile ce se urcă spre absența și nimicnicia ta și te mîngîie cu insinuări de dispariție! Marea — comentariu fără sfîrșit la Ecleziast...
Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca și cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceștia e pămîntul, acest amărît pămînt... Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într o armonie voluptuoasă și sfîșietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor.
Și astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfîrșit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu ți trebuie o inimă bolnavă de nuanțe și nici o simțire atinsă de subtilitățile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele și vocile melancoliei. Atunci nu mai ești sigur de identitatea ta și trebuie oarecum să te aduni, să te pescuiești neîncetat, spre a nu te înghiți mările din tine și din afară. Nu te poți stăpîni decît între patru pereți. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenței tale...
Marea este o ispită de dispariție numai pentru cei ce au descoperit o în zile și în nopți, prin introspecție... Avînd o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile și acelor nopți... Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adînc în noi..., o nobilă descompunere pe care trebuie s o grădinărim. Și apoi, nu zvîcnește sîngele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, mișcătoare și infinite? Suferința asta vastă și lichidă, ea să mi împlinească un gust de dureri nemăsurate și să mi astîmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s ar înfuria mările, să și spargă valurile de inima omenească!
Lași Paradisul pentru rahitici cînd rătăcești pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m a urmărit decît în momentele acelea periculoase în care ți se topesc încheieturile și ți se moaie oasele, într o supremă slăbiciune, într o maximă deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuiește mintea este emanația unei vitalități vacante.
Nicăieri mai mult ca la mare nu ești înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și nicăieri nu ești mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepție ar fi o revelație. Ești pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine... Uita voi vreodată înserarea unică de la Mont Saint Michel, cînd, între un soare în agonie și o cetate mai singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măreție tristă, întrezărită n presimțiri? Și apoi, să te primbli cu acel crespuscul în suflet prin parcul din Combourg, încercînd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie într adevăr să cunoști dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint Malo și la Combourg, pentru ca să l poți scuza pe Chateaubriand. E drept că, în afară de cîteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, căci retorica lui, avînd amploare, este lipsită totuși de substanță. Lamentațiile lui nu sînt destul de gîndite și plictiseala lui nu i destul de esențială. Dacă l am iubit totuși, a fost pentru desfășurarea somptuoasă a vieții lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul de artă.
Așa și a știut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decît epigoni în meșteșugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera în care el și a petrecut copilăria și să fi întrevăzut ceea ce au putut fi discuțiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie să aibă pietate — spre a ți da seama că o dezolare pornită dintr un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia răsărite într un castel solitar. Noi sîntem mai mult amărîți decît triști, căci nu cunoaștem mîndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.
„O inimă plină într o lume vidă.“ Chateaubriand s a înșelat definindu și astfel plictiseala; s a înșelat din orgoliu. Căci în plictiseală noi nu sîntem mai mult decît lumea, ci tot atît de puțin cît ea. Este o corespondență de vid. Căci de am fi mai mult, ne am rezema destul în noi înșine, am fi destul existență, ca să nu atingem rarefierea conștiinței, din care izvorăște vidul interior. Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, deși din partea lumii înconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă de zădărnicie.
Din ce vezi lucrurile mai de aproape, din aceea nu le poți iubi decît pe măsura irealității lor. Existența nu i suportabilă decît prin coeficientul de neexistență. Virtualitățile de neființă ne apropie ființa. Nimicul e un balsam existențial.
În felul acesta, înțeleg mai bine înclinarea noastră bolnăvicioasă, plină de suferință pasionată, pentru femeie. Deși mai ancorată în viață decît noi, nu i putem totuși răpi un caracter de ireal, alcătuit atît din poezia vaporoasă în care ne complăcem a o învălui, cît și din echivocul sexualității. Femeia este orice, afară de o evidență. Și suferința în dragoste, în orice dragoste, împlinită sau neîmplinită, cîștigă în adîncime și ciudățenie cu cît prezența femeii se subtilizează într o perfecțiune pe cît de carnală, pe atît de nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decît negativ, convertind plinătatea în suferință. Nevoia nefericirii n o resimți decît pentru a împrumuta fiorurilor erotice o expresie supremă.
Sexualitatea fără ideea morții e înfiorătoare și degradantă. În brațele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală de plinătate, de exces dezastruos, de înflorire crepusculară.
Cui, abandonîndu se mării sau amintirii ei, nu i a fost rușine de a fi petrecut clipe de dragoste mulțumit sau indiferent? Nu este marea o jenă în fața oricărei împliniri? N o obligăm la reflux cînd o zărim fără ochi îndurerați? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă întinderilor marine. Și n privirile visătoare și pierdute, marea se prelungește peste malurile ei și oceanele își continuă un flux ideal spre întristare. De aceea, ochii nu mai au fund...

Ce curios să te primbli printre femei și alți oameni, gîndindu te dacă face sau nu să fii Dumnezeu! Rumegînd la iluzia veșniciei tale, îți zici: „la marginile mele, mai fi voi stăpîn pe mine?“ — Și trecătoare, care șoptesc: „eu prefer Crêpe de Chine.“
Ce noroc că mai sînt și femei înfrumusețate misterios de boală, care să nțeleagă climatul durerii și pierzania lucidității! Spiritul este materie ridicată la rangul de suferință. Și întrucît femeile sînt avide de dureri, participă la el.
Nevinovăția e antipodul spiritului. Tot așa fericirea și orice nu i durere.

Parcurile sînt deșerturi pozitive.

Cînd nu mai ești acordat lumii nici prin gînd și nici prin inimă, trebuie să alergi încontinuu, pentru ca în ritmul pașilor să te ocolești și să uiți alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al sinuciderii...
Nebunia i o prăbușire a eului în eu, o exasperare a identității. Pierzîndu ți mințile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuți.

Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate și mai mult: materie lirică.

Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu i paradoxul un strănutat al spiritului?
Tristețea i indefinibilul ce se interpune între mine și viață. Și cum indefinibilul este o aproximație delicată a infinitului...

Cînd ești iubit, suferi mai mult decît cînd nu ești. Părăsit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poți născoci în fața unei inimi ce ți se deschide?

Munții își înșală singurătatea cu vecinătatea cerului și deșertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămîne veșnic cu ea însăși...

De unde să plece pornirea murdară de a mă tăvăli în nefericire, mai rău ca bivolii în bălți și porcii în gunoi? O lenevie împroșcată de bălegar și de vis...
...Și cînd știi că ea nu i viciul vieții tale, ci izvorul ei. Și cînd mai știi cum, alături de femeie, trîndăvia devine veșnicie...

De cîte ori privesc albastrul cerului și orice albastru, încetez pe loc de a aparține lumii. Cine a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
Dacă avea cerul altă înfățișare, religia ar fi consistat probabil în alipirea de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credința a devenit un salt din lume.
În orice nuanță, albastrul e negația imanenței.

Cu cît mă lecuiesc mai mult de mine, cu atît îmi semăn mai mult. Melancolia ne scutește de Eu, în așa măsură este ea răul lui.

Față de totul morții, nimicul vieții este o imensitate.

Sfinții au spus atîtea paradoxe, încît e imposibil să nu te gîndești la ei în cafenea.
Sentimentul morții este moleșitor și crud, parcă înoată o lebădă și un șacal pe undele otrăvite ale sîngelui...

Cînd citești pe filozofi, uiți inima omenească, iar cînd citești pe poeți, nu știi cum să te scapi de ea.
Filozofia e prea suportabilă. Acesta i marele ei defect. E lipsită de patimă, de alcool, de dragoste.
Fără poezie, realitatea i un minus. Tot ce nu i inspirație e deficiență. Viața, și cu atît mai mult moartea, sînt stări de inspirație.
Leșinul tuturor lucrurilor, în urechi și inimi agonizînd de poezie...

Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.

Cînd, atins de o noblețe tristă, dezlegat de oameni și de lume, tîrîi o murire înflorită, nimic nu te mai împiedică să crezi că te ai născut prin generație spontană dintr o toamnă veșnică.
Prin mine rătăcește un Septembrie visător și fără de nceput.

Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseală.

Viața este un minus de eternitate al morții, iar individuația o criză a infinitului.

Atenția neîntreruptă la ființă este izvorul plictiselii. Ce păcat că existența nu rezistă spiritului! Pînă și Dumnezeu pierde prin atenția noastră.
Neantul e atenție absolută.

Bucuria e reflexul psihic al purei existențe — al unei existențe ce nu i capabilă decît de ea însăși.
Dorința de a muri ascunde prea multe garanții de absolut și de perfecțiune, prea multă insensibilitate la eroare, încît setea de a trăi cîștigă în farmec prin prestigiul nedesăvîrșirii și prin atracția greșelilor aromate. Nu e mai ciudat să îndrăgești imperfecțiunea?
Predilecția straniului salvează viața; moartea se scufundă în evidență.
Nu există măreție în viață și nici chiar în moarte, ci într un Nimic ce se ridică neutru și etern spre cer, asemenea Mont Blanc ului.

Privind piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decît spre cer.
Munții nu ți dau senzația de infinit, ci de grandoare. — Pentru infinit ne ajunge marea și nefericirea.
Aș vrea să am o inimă la intersecția Alpilor cu azurul.
Melancolia mă dispensează de alpinism. Cînd ajungi să înțelegi munții de jos...

Femeile care nu știu zîmbi mă fac să mă gîndesc la o muzică de pompieri în Paradis.

Numai farmacia mai poate opri gîndurile.

Cînd otrava veghii ți a depravat ființa, nimic nu se mai poate desfășura sub soare fără să te irite. În afară, poate, de un dialog al florilor despre moarte.

Mîndria drăcească de a dispune de amărăciune în fața nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea în vîrtejul paradoxului și de a tulbura liniștea firii în patima contradicției... Nu mai rămîne nimic decît desfrîul minții peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungînd calmul uitării și pătînd orice prospețime. Și atunci, să te miri de ce lebedele — suflete spulberate n corpuri — îți par chioare (căci nu privesc ele în lături?); de ce un cer senin îți trezește icoana lucie a unui creier de imbecil și viața îți pare mai comică decît un sfînt zburdalnic?
Dacă izvoarele Alpilor mi ar spăla mintea și mi ar răcori inima! Doar așa aș fi vesel să descopăr frăgezimea neștiinței, și nu să rumeg în munți și n șesuri, pe mări și pustiuri curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu mă prin veghe din mine însumi.
Să trăiești toată viața drama păcatului și uneori să te simți așa de pur, că aripi de lebădă te poartă înspre o insulă de îngeri priveghind agonia Paradisului!
Și totuși, numai în sentimentul păcatului ești om în sensul propriu al cuvîntului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pămîntului și a inimii cu fenomenul căderii.
Cine nu simte că merge la fund — chiar atunci cînd lucrează și creează pozitiv, cînd e notar sau geniu — nu înțelege nimic din natura specifică a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atracția irezistibilă a năpăstuirii, a esențialei lunecări, a creșterii înspre abis — n au atins în nici un fel condiția căreia au fost meniți.
Mor propriu zis numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu și rup gîtul în orice ocazie a vieții. Ceilalți au totul îndărătul lor, și n primul rînd sfîrșitul.

Luciditatea: a avea senzații la persoana a treia.

Oamenii sînt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să „existe“ Dumnezeu. Cînd ai făcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Întocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută.
Nu poți atinge echilibrul în lume, atîta vreme cît existența nu e mai mult de o stare. Căci, în asemenea condiție, ești încontinuu fie în acord, fie în dezacord cu ea. În mod firesc, existența e ireductibilă, o rezistență pur și simplu în fața căreia ne aflăm fără să fim nevoiți a o acorda sau nu subiectivității.
Dezechilibrul în lume, fruct al exasperării conștiinței, derivă din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricît ne am sforța, ea nu i decît stare, la care aderăm sau nu. Creșterea accentului subiectiv al conștiinței micșorează autonomia firii. Cîștigi în intensitate și realitatea pierde echivalent în prezență.
Conștiința? A nu mai fi la nivelul firii.

Pe cînd în extaz punctele universului sînt inseparabile de centrul iradierii noastre — în groază, ele se află la o distanță egală de noi, fără ca unul singur să ne rămînă indiferent. Nimic nu ne separă de lume, deși ea ni i ostilă. Extazul și groaza — atît de diferite — ne angajează în mod egal în ea.
De aceea, uluit în alternanța lor, ajungi să nu mai descifrezi care i eul și care i lumea. În amîndouă, n are ce să mai rămînă neutru; totul participă și nimic nu stă în afară, nimic nu este obiectiv.
În groază, nu știi dacă lumea i o prelungire negativă a eului sau eul o prelungire negativă a lumii; iar în extaz, nu poți să califici o plinătate, în așa măsură confuzia unică absoarbe diferențele ființei.

O lume de urzici altruiste și de bolovani invitîndu se la menuet... sau de stîrvuri ce și surîd ca n vodevil...
Realitatea trebuie chemată la viață sau interzisă.

Prezența spiritului devenită colectivă anemiază creșterea unui popor și l apropie de decadență prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei țări este în genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă și fatală. Nobila deficiență a Greciei și a Romei, în maturitatea lor crepusculară, presupune o soartă rotunjită și o ispășire înaltă a unui exces unic. Un trecut de creație trebuie plătit prin suferințele vitalității și nimic nu i mai impresionant ca o bătrînețe lucidă, deschisă unui vast amar.
Sînt însă popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar și au revenit. Olanda — a cărei pictură echivalează muzica germană — n a degenarat în sănătate? După înălțimile ei istorice, i s a „așezat“ sîngele, și oamenii, în locul palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare eșuată n prospețime? — Ce o împiedică să se usuce glorios în amurg? Și cum pot fi țări care n au soartă, din teamă de anemia consecutivă „istoriei“? Devenirea universală înregistrează numai popoarele ce nu se cruță, ce nu și cumpănesc destinul, ci se îndreaptă triumfător și nemilos spre agonie.
Primejdiile creației îndepărtează atît pe indivizi, cît și pe țări, — de spirit. Preferînd sănătatea, se opun naturii. Florile își rețin mireasma ca să nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. — Popoarele care nu se ofilesc n au trăit niciodată.


Timpul e uneori așa de apăsător, c ai vrea să ți spargi capul de el.
Devenirea s a coagulat în creier și existența ia culoarea păcatului.
Individuația este orgie de singurătate. — Înapoi spre Ființă sau Nimic, spre o mîntuire — lipsită de speranțe.
Buddha a fost, oricum, prea naiv...

În marile singurătăți pari a fi gîtuit de un demon pentru o plăcere crudă a lui Dumnezeu.
Și de aceea mintea țese în ele o teologie iresponsabilă.

Cunoașterea ucide eroarea vitală a iubirii, iar rațiunea construiește viața pe ruina inimii.

Orice luciditate este o pauză a sîngelui.

Trebuie să fi văzut bătrînețea, boala și moartea ca să te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidențelor... Renunțării lui îi lipsește paradoxul. Cînd ai dreptate, nu i nici un merit să părăsești viața. — Dar să trăiești în dezbinarea lăuntrică de toate — și să ai argumente contra singurătății! Calea lui Buddha e croită pe măsura muritorilor... Calmul prințului gînditor n ar pricepe niciodată cum poți vedea ca el și totuși îndrăgi nimicnicia. Pînă și Buddha să fi fost un dascăl? E prea mult sistem în lepădările lui, prea multe consecvențe în mîhniri. El ar condamna, desigur, rătăcirea celui ce și tîrăște neantul printre muritori și n ar pricepe cum în vidul lumii mari surîzi vieții. Căci el n a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trăit și a murit consolat. Ca orice om străin de ispita fatală a vieții, de seducția de neant a ființării și de Nirvana întăritoare a fiecărei clipe.

Cînd toate gîndurile s au înecat în sînge, din filozof te pomenești un avocat al inimii.

Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? — Și a ți afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărți de prospețimea eternă a răului — beție negativă a devenirii.
Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne a luat o înainte — și de nu interveneau poeții, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi — în epavele lui — și să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care i privirea omenească.

Conștiința neantului împreunată cu dragostea de viață?
Un Buddha de bulevard...

O idee stinge o plăcere și creează o voluptate. Ațipind reflexele, trezești reflexiile. Gîndești doar cînd se oprește viața.
De cîte ori o ființă nu se poate „așeza“ în fire, se află în prezența Răului. Tot ce ratează derivă din el — și el fiind imanent devenirii, toate ființele au de luptat cu el.
În măsura în care Dumnezeu nu este așezat în sine, prin ce este deficient condiției lui participă la rău. De altfel, nu i el marele Ratat?
Cît despre om, căutîndu și soarta de la Adam încoace, și a cîștigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva înviorător și eroic: nefiind prezent ca ființă, neavînd nici un loc în fire, el și a creat o condiție din lipsa lui de condiție, încît nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.
Cu toții știm sau bănuim ce i un animal sau un Dumnezeu. În tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; căci nu i el un agent de legătură între lumi? O! dac ar fi! Dar acest condițional e definiția însăși a Răului.
Într o teologie „serioasă“, care ar încerca să salveze în mod absolut pe Dumnezeu, răul nu și găsește o explicație valabilă. Teodiceele s au dovedit nemulțumitoare în fața acestei piedici esențiale.
Existența răului transformă pe Atotputernic într un Absolut hodorogit. Devenirea i a mîncat misterul și puterea.
Răul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu... laic.

Omul nu știe pînă unde se poate întinde și cît țin granițele lui. Uităm în fiecare clipă fatalitatea individuației și trăim ca și cum am fi tot ce vedem. Fără această înșelăciune, orice am face ne ar descoperi marginea noastră.
Dar conștiința individuației ne ar înțepeni în lume, fiindcă ne ar descoperi nemilos un loc de care greu ne am putea mîndri, așa încît sîntem pierduți fiindcă nu ne știm marginile — și am fi poate și mai mult, dacă le am ști.
Omul își dibuiește soarta, mîndru și trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuației: căci în el încerci nemîngîierea de a vedea că te mărginești cu toate și în primul rînd cu tine.

Gînditorii care n au meditat asupra omului nu știu ce înseamnă a suferi pentru cunoaștere și a ți semna sentința prin fiecare gînd sau a ți astîmpăra avînturile într o tristețe orgolioasă.
Antropologia e un amestec de zoologie și psihiatrie. Poți construi utopii — privind doar florile. Paradisul nu i un apendice al botanicii?

Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plăcere, care, neadresîndu se decît simțurilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să l uităm.

Doar prin moarte încetează omul de a fi o buruiană a devenirii și cîștigă ceva din boala pură a florilor. — Și precum gîndurile izvorăsc dintr un amurg fraged al cărnii, așa florile dintr o anemie visătoare a materiei.

Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecție și să nu cunoști istoria. Numai un psiholog și un istoric au dreptul să disprețuiască „idealurile“.

Într un gol vital, nimic nu se întîmplă și nimic nu „trece“. Dorința creează timpul. Și de aceea în absența lăuntrică, în liniștea pustie a poftelor, în deșertul setei și în muțenia sîngelui ți se descoperă deodată lipsa vastă a vremii și iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedrală veche marchează ora în noapte, bătăile lui ne dezvăluie și mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea i un suspin etern al clipei, în care ni se ngroapă cugetul și trupul.

În freamătele de singurătate, ești năpădit de senzația de a fi plămădit din altă substanță decît lumea. Și oricîte întîmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poți trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputință de împărtășit, iar firea — un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s a mărit în tine, de nu mai încapi în ființă? Veșnicia i prea mică pentru un suflet nebun și vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr o lume amuțită?

Un gînd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbrește aștrii, dar nu poate lumina alt gînd; — o aureolă de nemîngîiere.

Dintr un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A ți da seama nu merge în direcția vieții; a fi în clar cu ceva, mai puțin. Ești cîtă vreme nu știi că ești. A fi înseamnă a te înșela.

Cînd existența ți se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)

Ești om pînă în clipa n care oasele încep să ți scîrțîie de tristețe... După aceea, ți se deschid toate drumurile.

Fără dorul de moarte, n aș fi avut niciodată revelația inimii.

Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolină, senzația morții ia contur de nemurire.
Iar cînd nimic îmi spune totul, simțurile se aprind într un suflet gol. Și atunci, nimicul femeii supraviețuiește nimicului lumii.

Din ce găsești mai puține argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viață. Căci dragostea ce i o arătăm n are valoare decît prin tensiunea absurdului.
Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat să mai convingă. Sprijinul rațiunii i a fost fatal.
Lipsa de argumente a salvat viața. Cum ai rămîne rece în fața unei atari sărăcii?

E mai ușor să faci biografia unui nor decît să spui ceva despre om. Și cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil?
Cu bunăvoință, Dumnezeu încape într o definiție; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul îi „merge“, ca oricărui lucru ce este și nu este.

Lenea e un scepticism al cărnii.

Nevoia de a dovedi o afirmație, de a vîna argumente în dreapta și n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranță a inteligenței și a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădește cu putere și violență, el izvorăște din substanța existenței tale; a l dovedi, a l împresura în argumente înseamnă a l slăbi și a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este ființa lor; ideea nu se deosebește de existența lor. Metoda și sistemul sînt moartea cugetului. Pînă și Dumnezeu gîndește în fragmente; în fragmente absolute.
De cîte ori încerci a dovedi ceva, te așezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători și cuminți și, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuși niciodată în ele.
Cum poți vorbi de suferință, de nemurire, de cer și de pustiu, fără să fii suferință, nemurire, cer și pustiu?
Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învață de la poeți și de la voluptățile și durerile ce le încerci trăind.

Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi și lume și ne separă de viață în mijlocul viețuirii și de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înălțare se îndreaptă duhul ființării? De ce ne doare orice apropiere și de ce se nsuflețește respirația pentru tot ce i depărtat?
Unde s brațe crude de muiere să ți strîngă oasele, tremurînd de gînd, și tu să ți pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu ți groaza scumpă și voluptuos neconsolată?!

Cînd ochii mi se nchid și marginile mele le ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni?
...În incerta veșnicie a unei după amieze de vară, vocea spartă a unui puști te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigaș.

Un gînditor n are drept să se contrazică mai mult decît viața.

N are rost să fii decît poet, matematician sau general.
S ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăți inspirația și s ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei.
Nici cerul și nici pămîntul nu l au cîntat poeții, ci un fel de nonlume existentă în melancolii.

Poezia într un parc e stat în stat.
Lenevia i o melancolie ce aparține exclusiv fiziologiei.

O cascadă în surdină alcătuiește imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...

Fi va Dumnezeu altceva decît o încercare de a mi îndestula nevoia infinită de Muzică?
Cel ce iubește mistica, muzica și poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat și care, negăsind satisfacție deplină în iubire, recurge la delicii ce depășesc viața. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăți prelungi și delicate? Nu le ai putea simți nevoia și, dacă te ar interesa abstract, ele nu ți ar putea sugera o pasiune durabilă și intensă.
În iubirea împlinită — cu toate vulgaritățile inerente — trăim aspirația spre alte lumi ca o distracție, ca un pretext. Și atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanță a vieții?
Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot așa, orice voluptate care înlocuiește iubirea directă, legală și obligatorie a genului uman.

Nu se poate concepe forță fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdioși sînt acei a căror sănătate e atinsă.
Istoria e mînată de oameni care și pipăie necontenit pulsul.

Elementele care definesc boala: excesul conștiinței; paroxism de individuație; transparență organică; luciditate crudă, energie proporțională „pierderii“; respirație în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intoleranță; delicatețe de înger și bestialitate de călău.
Un Dumnezeu care cerșește la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca și cum s ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspirație a țesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui.
Cînd o parte din trup se mbolnăvește sau cînd te mbolnăvești întreg, ai impresia c a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduință abstractă a imediatului.
Fără boală — și acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.
Sănătatea este o absență de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce o simțim în fața unei plenitudini pentru care n am fost pregătiți și care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obișnuiți decît cu prezența neutră a echilibrului, pe cînd boala este o forță mărită de vecinătatea nimicului.

Tot ce nu i muzical e aparență, eroare sau păcat.

O! dacă aburii muririi s ar înălța melodic spre cer și ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită!
De n ar fi melancolia, s ar întîlni vreodată muzica cu moartea?
În clipa n care vom fi reușit să dizolvăm toată viața într o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligație față de Infinit.
Sînt invazii muzicale de o fascinație absolută, după care sinucigașii îți par diletanți, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext și dragostea o fericire. Nimic nu mai poți face și nimic nu mai poți gîndi. Și atunci ai vrea să te îmbălsămezi într un suspin.

Wagner pare a fi stors toată esența sonoră a umbrei.
Cine iubește cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înalță spre destrămarea ei?

Întocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt și o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n au spațiu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viață, absolutul înaintează. Nu e revelator că n infinitul muzicii și n infinitul morții se topește totul în noi, că materia își pierde marginile, că ne sfărîmăm granițele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore și mortale?

Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului — și care se exprimă în dragostea de muzică. Nu i aceasta universul în starea pură a virtualității? Muzica este tot — minus lumea.

Boala — acces involuntar al absolutului.

Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoașterea, o formă vulgară a nostalgiei.

Oare cum se răsfrînge viața într un suflet neîntinat de cunoaștere? Răspunsul ar fi ușor de am ști în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca veșnicie, în ce fel sînt alcătuiți îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei.

În Dumnezeu ești mai singur decît într o mansardă pariziană.

Dacă ai putea gîndi atunci cînd ți se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăștie fum și din inimă scîntei?
Dorești dorul de moarte și nu moartea, fiindcă n ai ajuns la capătul scîrbei de a viețui și ești încă mîndru în prada erorii ființării.
Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vieții și nici morții. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor..., în acea graniță de fioruri ce alcătuiește echivocul dulce și amar al muririi.

De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbuși sentimentul unei infinite pierderi. De s ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m aș îngropa în culoarea marelui regret!
Au luat foc toamnele în mine și inima mi s a întors pe dos.
Cîntecul prelung și vaporos al morții mă învăluie ca o spumă a veșniciei. Și n lîncezeala ademenitoare a sfîrșitului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.

Fiindcă iubesc prea mult viața, evreii n au poeți.

Gustul violet al nefericirii...

Înserările au ceva din frumusețea unei halucinații.

Vremile noi au pierdut în așa măsură simțul marilor sfîrșituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. Știința, eliminînd rătăcirea, a micșorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.
De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinși de un freamăt patetic și de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Și să nu fie mersul ei sfîșietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct și mai dramatic imposibilitatea omului de a și fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el își gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de condiție. Și nu este ca și cum el s ar „grăbi“ cu tot timpul?

Dacă tot ce „este“ nu m ar face să sufăr, oare cum aș suferi să fiu? Și fără excesul balsamic al durerii, cine ar suporta osînda la viață? Dar încărcat și prigonit de ea, te răsfeți într un avînt funebru spre nemurire, spre veșnicia muririi — numită și viață...

Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esențial.
Sîntem superiori morții doar în dorința de a muri, căci ne murim moartea trăind. Cînd aceasta își răsfață în tine lipsa ei de margini, clipa finală nu i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mîndrie creaturală în a nu ți oferi inima istovirii voluptuoase a morții. Doar stingîndu te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n a cunoscut intimitatea morții înainte de a muri, minor sfîrșitului, se rostogolește umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulația muririi, luneci în moarte ca spre tine însuți.

Cînd știi ce i gustul morții, nu mai poți crede c ai trăit vreodată fără să l cunoști... sau c ai trecut cîndva cu ochii închiși prin dulceața peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudată îți descoperă verdețurile stingerii și înflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tînăr în amurguri, întremat în sfîrșituri, căutînd întinderile morții fiindcă viața nu i destul de ncăpătoare și încetinindu ți răsuflarea ca zgomotul viețuirii să nu acopere depănările visului final!
Sînt după amieze de toamnă de o atît de melancolică nemărmurire, încît ți se oprește respirația pe ruina timpului și nici un fior nu mai poate însufleți zîmbetul împietrit pe absența eternității. Și atunci, înțeleg o lume post apocaliptică...

În Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică în contra omului.

De chinurile iubirii te poți scăpa dizolvîndu le în muzică. În felul acesta, își pierd într o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
Cînd pasiunea i prea intensă, sinuozitățile wagneriene o destramă în infinit și n locul chinului precis te legeni vaporos într o disoluție orizontală, te ntinzi tomnatic pe deșertul unei melodii...
Wagner — muzică a nesfîrșitei neîmpliniri — se acordă suspinului arhitectural și cenușiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete și dorinți..., iar străzile se întîlnesc spre a și împărtăși taine ce nu sînt totuși străine unui ochi întristat. Și cînd azurul împînzit al Parisului pare a și fi condensat aburii în sonorități, tălăzuirea de motive wagneriene se ntîlnește undeva cu cerul.

Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei.

Aș vrea să fiu mîngîiat de mîini prin care poți strecura Timpul...
...sau să fiu plîns de ochi smulși dintr un Paradis în flăcări.

Tot mai mult mă conving că oamenii nu s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
Și eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniștea ta o culme? O materie căreia îi e rușine de ea însăși rămîne tot materie... Și cu toate acestea...
Într o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce și plînge crengile spre cer.

Cînd mintea s a oprit, de ce mai bate oare inima?
Și verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
Ce negură spintecă măruntaiele și ce ziduri se dărîmă în țesuturi?
Și oasele spre cine urlă în văzduh, și văzduhul de ce mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
Și ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să mi sfărîm trup și suflet?

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Și le au fiindcă n ar avea ce face cu absența lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el și în el. Și lucrurile nu i cad toate perpendicular pe inimă?
Cine n are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuiește nimic din existența poetică.
A ți trăi eul ca univers e secretul poeților — și mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea — dintr o pudoare ciudată — îmblînzesc prin surdină simțirea, pentru ca o încîntare fără margini și fără expresie să se prelungească neîncetat într un fel de nemurire visătoare, neîngropată n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică și vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le am scris...
Obsedat de el însuși, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu i trist, ci lumea toată i tristă n el. Capriciul lui ia contur de emanație cosmică. Nu i poetul punctul celei mai slabe rezistențe prin care lumea devine transparentă ei înseși? Și nu i natura bolnavă n el? Un univers atins — și au apărut poeții...

Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu și destinul?
Cînd vom viețui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălța în propria lui singurătate. Și nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înșine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s a încheiat. Și asta i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conștiinței. În sufletul omului nu va mai avea loc nici o credință. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agățăm de deznădejdi și de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n am reușit să stăm drepți în fața lumii și a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simțim încă nevoia de suferință?
A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea i oxigenul individului și voluptatea ce se interpune între om și absolut. „Devenirea“ — implicația ei...

De nu mi ar plăcea să îngrijesc blînd erorile și de n aș ațipi conștiința prin dulci înșelăciuni, unde ar duce o veghe nemiloasă într o lume nemilos îngustă?
Nici o nebunie nu m ar consola de puținul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într un deșert.
Experiența om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne om e mai mult: o posibilitate.
Privește un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poți aștepta nimic? Orice om e prea puțin...

Ce este teama de moarte, de întuneric, de neființă, față de teama de tine însuți? Și există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrșit al viețuirii și plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine și uruiala timpului în simțiri gingașe — de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înșine în mijlocul nostru? Ca și cum oriunde ai merge n ai da de ceva mai rău ca tine, că tu ești răul care se boltește deasupra lumii, că nu poți fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peșterile ascunse sînt mai puțin înfiorătoare decît golul pe care ți l deschizi de cîte ori îți ochești subteran ființa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poți tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer și nu și întorc frunzele ca să ți ascundă întristarea și să ți îngroape teama?

Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le lași să curgă n vers?
Și ști va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorințelor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Și ce toamnă a tinereții este spiritul!

Doamne! dezleagă mă de mine, că de miresmele și de miasmele lumii m am dezlegat de mult. Spre o căință plină de cîntec înalță mi cugetul și nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde ți deșerturile tale între inima și gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmașul duh al soartei mele, ursită blestemelor și plînsului?
Ce rugi găsi voi pentru tine, Moșneag neputincios, și din ce istoviri ridica voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine mi spune că sînt și eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi e mai căruntă decît barba ta?
De aș da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrși, meniți rostogolirii; căci nici tu și nici eu n am născocit un reazem în afară de noi?
Voit am să mă bizui pe tine — și am căzut; voit ai să te bizui pe mine și n ai mai avut ce cădea!

Poezia, față de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferință și de singurătate. Există totuși un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoaștere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măreție funebră mai poate face ideile vii.

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viață.

Cinicii nu sînt nici supra și nici sub oameni, ci post oameni. Ajungi să i înțelegi și chiar să i iubești, cînd îți scapă din chinul absenței tale o mărturisire adresată ție sau nimănui: am fost om și acuma nu mai sînt.
Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, și ești vacant pînă și de vid și urechile nu ți mai țiuie de neant...

Romantismul german — sau vremea în care nemții cunoșteau genialitatea sinuciderii...

Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate și de viață prin umbre, la ce poți ajunge dacă nu la o mistică negativă și la o filozofie nocturnă?
Crezi fără să crezi și trăiești fără să trăiești... Paradoxul îl rezolvi într o duioșie însîngerată, întărit de amurguri și cernit de aurore.

Vrăjit de surmenajul cunoașterii, doar într un tîrziu ajungi să resimți imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Și atunci începi să te trezești din cunoaștere și să oftezi după farmecele orbirii.
Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Așa apare dorința tainică a uitării și vrăjmășia cugetului împotriva cunoașterii.

Omul este atît de alipit de vidul existenței, că pentru el și ar da oricînd viața, și atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul viețuirii îl suferă ca pe un deliciu.
Cu cît ești mai lămurit de puținul totului, cu atît te atașezi mai mult de el. Și moartea ți pare prea puțin ca să l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieții în clipa în care ea l are mai puțin. Ele sînt în esență atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăște din refuzul ultimelor consecințe.

Fără patimile tulburi ale muzicii, ce am face oare cu simțirea caligrafică a filozofilor?
Și ce am face cu timpul alb, golit și dezbinat de viață, cu timpul alb al plictiselii?
Nu iubești muzica decît pe litoralul vieții. Cu Wagner asiști atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri.

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.
Neurastenia i la om ceea ce i divinitatea la Dumnezeu.

Gîndurile o șterg din lume, iar simțurile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă mbăt de lipsa mea, de lipsa mea și a lumii? Doamne! mic ești pentru dezastrul fiilor tăi! În tine nu i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n ai loc de groaza ta! Și mă voi ascunde iarăși în inimă, prăfuită de amintirea mea!

Nu i etern decît ceea ce n are nici o legătură cu adevărul.

Femei — a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putința vieții să ne desprindă de melancolie!
Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)

Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunțat la ea.

Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.

De aș trece lacrimile prin sită, de aș pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să mi otrăvesc credințele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprimă mai chinuitor decepțiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Și ce vifor de căință să ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al veșniciei; o primăvară funebră a eternității.
Desprinderea ființelor din haosul inițial a creat fenomenul individuației, adevărată străduință a vieții spre luciditate. Ca un strigăt după conștiință s au înfiripat alcătuirile individuale și ființele triumfau în efortul lor de a se detașa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas ființă și numai atît, individuația nu depășise cadrele vieții, căci el se sprijinea în tot și era tot. Dar avîntul spre sine însuși, scoțîndu l din centrul firii, i a creat iluzia unui infinit posibil în granițele individuale. Și astfel omul a început să și piardă limita, și individuația a devenit osîndă. Aici rezidă măreția lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuației, el n ar fi nimic.

Întocmai ca ochii evreilor, viața are ceva mort și agresiv în același timp.

Cînd n ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni l apropie. Căci El nu i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n are margine — iubirea, furia, nebunia, ura — e de esență religioasă.

Melancolia i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormală.

Nevoia de a te săvîrși în Dumnezeu nu i altceva decît dorința de a ți muri moartea pînă la capăt, de a nu te sfîrși supraviețuit de viața ce n ai trăit o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim după veșnicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac am așteptat pentru a ne naște o eternitate, trebuie s așteptăm alta pentru a muri.

Cum sub ochiul melancolic și pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el noblețe în fire.

Melancolia exprimă toate posibilitățile de cer ale pămîntului. Nu i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut și nu i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? În afara ei, ce am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagă decît faptul de a trăi în ea și golul pozitiv al inimii.

Avantajul neantului față de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuiește el zîmbetului melancolic.

Specificul soartei umane se epuizează în prestigiul metafizic al chinului.
Omul trebuie să sufere pînă la scîrba de suferință și de el însuși.

Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?

În nopțile de veghe și n orice noapte, nu mai respirăm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne rănește nu mai trăim în noi, ci în amintirea noastră.

Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din ațipirea simțurilor și privegherea cugetului își cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n am mai privi spre noi fără remușcarea de a nu fi murit în Dumnezeu.
Otrava deliciilor amare ale ființării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înalță miresmele ei funebre.

Plictiseala care ne așteaptă în viitor ne îngrozește mai mult decît orice groază a clipei de față. Prezentul în sine ne dezvăluie viața plăcut insuportabilă.

Nebunia este introducerea speranței în logică.
Măreția voluptății purcede din pierderea minții. De n am simți că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie și un păcat.

Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternității? Altcum, de ce ne zvîrcolim în brațele unui diavol divin, cînd setea de a ne otrăvi ne otrăvește gîndul?
Dorul de veninuri este o criză a imanenței: un maximum de transcendență cu mijloacele lumii. — Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului?
...Și ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, și ce adorație trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce am face de nu i am sorbi drojdia în orice veghe? Și unde am fi, de nu ne am tîrî pe fundurile lui?

Absența din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate.

Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.

Totul se bălăcește în neant. Iar neantul în el însuși.

Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu... Și lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“...
Nu te istovești în muncă, necaz și caznă, ci în căința umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.
Cum mi se despică duhul și mi se clatină cugetul! Cine să mi stingă negura senzuală din sînge și vuietul aiurit din oase?!
Toți șerpii trag de moarte în înserările sîngelui și n văgăunile minții. Și nici un demon care să le oprească agonia sau să le ndulcească zvîrcolirile într un trup închinat nimicirii!
Parc aș fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită șopîrle demente!

În patima vidului, doar zîmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gîndului.
Unde sînteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să mi sfîșii amarul și să mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!
Ce Nord mi se lasă n sînge!

A fi? O lipsă de pudoare.

Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e stareț.

Tot ce nu i fericire este un minus de iubire.

Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existenței înseamnă a nu putea adăuga nimic vieții. Cînd însă ești în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalității, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbușirii, cu ochii țintuiți în crimă și în nebunie sau învinețiți de povara măreției — atunci încarci viața de tot ce n tine n a fost ea.
Din chin se naște tot ce nu i evidență.
N ai soartă decît în furia irezistibilă de a ți măcina rezervele ființei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viață, a i face concurență în pasiune, răzvrătire și suferință.
De nu simți că n tine și a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forțe oarbe, crescute n vraja îndurerării, se nlănțuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute — ce nume ți poți tu da ca să nu fii toți?
Ceea ce nu i durere n are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, ființa atinge un paroxism existențial — în afara firii. Intensitatea suferinței este un neant mai efectiv decît existența.

Doamne, de aș putea sfărîma aștrii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Și oasele mele afla vor odihnă în lumina ta? Arată ți întunecimile, scoboară ți nopțile ca n ele să mi așez țărîna spaimelor și carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr de nceput, așază mă sub negrul cerului tău și stelele fi vor cuie pe acoperișul meu și al tău!

Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, și alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.