Stau cu urechea lipită de asfaltul rece. Îmi doresc sa fiu atât de puternic încât să imi pot opri bătăile inimii pentru a-ți mai auzi o dată pașii. Mă întreb dacă pământul te mai are în memoria lui așa cum eu nu am încetat nici măcar o secundă să te venerez. Îmi spun însă, acum cu respirația oprită, că nu este altceva decât o bucată de piatră aruncată în neant și... stranie asemănare.
Asemeni lui, eu nu sunt altceva decât o mană de materie organică aruncată în neantul disperării de pașii tăi, ce până și acum vibrează a desparțire, după atâția ani.
Stau cu urechea lipită de asfaltul rece și îmi doresc să aud pași care să vibreze a reîntoarcere.