Nu-mi spune că sunt puternică, știi prea bine că nu e adevărat. Mai bine nu mai spune nimic. Sunt doar un suflet obosit... Unde te duci atunci când nu mai ai puterea să zbori? Ce faci când mor visele care-ți dau forța de a merge mai departe? Mi-e silă de toți oamenii din jur; de ce-au uitat, de ce-au îndrăznit să pășească afară din triunghi? E-atâta gol în lume, atâta lipsă de întreg în oameni, atâta nevoie de vorbe și de tăcere încât mă întreb...

Inima ta e mereu o ușă închisă. Nu vreau să bat la ea ca un cerșetor și să primesc doar resturi. Eu sunt cea care îți oferă mereu câte ceva fără să-ți ceară nimic. Mă ghemuiesc sub aripile fluturilor care mă acoperă și ascund sub pleoape valiza prăfuită a copilăriei. Nu aștept nimic decât ceea ce va veni, nu vreau nimic decât ceea ce vei simți.
Ar fi fost destul să-mi spui un singur cuvânt: „Așteaptă-mă!” Mi-aș fi spus că ești plecat undeva departe și te-aș fi așteptat...
M-am prăbușit iar; e umed, e frig și întuneric dar nu pot și nici nu mai vreau să mă ridic. Am obosit, înțelegi? Am rămas fără provizia mea de vise; de mâine intru în greva foamei. Mă întreb dacă voi deveni una din umbrele ce se proiectează pe pânzele decolorate ale celorlalți.
Nu răspund la gândurile și nici la visele celorlalți. Nimeni nu are dreptul să-și aștearnă ecoul pașilor lângă piatra dorințelor. Mi-e milă de florile pe care mi le plâng alții la căpătâi și de sărutările pe care mi le ning la picioare. Mi-e silă de umbrele care-au inventat cuvinte pentru lucruri care nu există?
Vreau să strig lumii că te iubesc. Ar fi pentru prima oară...
Cerșetori înveșmântați în holograme și-ascund goliciunea de ochii ce-și cheamă mereu sensul de a fi. Mi se-ntind bucăți de suflet cu-mprumut. Ce prostie!
- „Plecați! N-am să mușc din merindele voastre. Sunteți niște cămătari nemiloși; vă veți întoarce să cereți totul întreit...iar eu, eu nu mai pot da nici o fărâmă în plus față de ceea ce sunt și, oricum, nu-mi mai aparțin de mult!”