"Un copil de 14 ani și-a pus capat zilelor, aruncându-se in fata trenului. Se pare ca motivul pentru care a recurs la acest disperat ar fi o deceptie sentimentala."
Imaginile care insoțeau aceasta stire erau șocante... sânge, un pantof, un rucsac!
M-am intrebat cât de mare trebuie sa fi fost zdruncinul ființei sale pentru a putea alege un sfârsit atât de violent.
Unde suntem noi? În ce cotloane întunecate ne pitim când, sufletele care au ales sa ne binecuvânteze cu prezența lor, urlă mut dupa ajutor?
"S-a sinucis din dragoste..."
A facut-o pentru că noi, cei " bâtrâni", ocupați, ințelepți, autoritari, nu eram acolo! Nu suntem acolo sa ne aducem aminte, împreună cu ei despre durerea teribilă a primei iubiri neîmpărtasite. Să afle ca și noua ni s-a intâmplat asta!
Nu suntem acolo să le spunem că dragostea e o stare, cu mii de tonuri, nuanțe si culori... că trebuie să-ți explorezi starea de a fi îndrăgostit cu uimire, de fiecare dată diferit!
Nu suntem acolo să le spunem că viața e minunată doar daca o trăiești cu palmele deschise!
Sau poate stăm ascunși pentru că nici noi nu știm.
Suntem de fapt niște adolescenți răniti, doar frica de suferință fizică, ne-a transformat în supraviețuitori. Ne plimbăm țanțoși cu răni zemuinde, atârnate in toate cămăruțele sufletului, prin fața lor, cu conștiința împăcată că doar le-am plătit meditațiile la matematică, lecțiile de pian și fondul clasei.
"Înveti pentru tine, copile, nu îmi faci mie o favoare!" - mă aud spunând. Descopăr trădarea, minciuna din cuvintele mele când îi privesc ochii mari, încărcați de întrebări, ce, cu siguranță nu se referă la teorema lui Pitagora.

E ciudat că, pentru a putea privi în sufletul nostru și în ochii celor dragi e nevoie uneori de șuturi. A trebuit să aud urletul mamei care mângâia frenetic pantoful ramas, pentru a citi jurnalul fiului meu care, culmea, îmi era adresat.
"Mi-e sufletul atât de greu , mamă..." așa începe împărtășirea lui scrisă.
Obrajii îmi iau foc sub fierbințeala lacrimilor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și mă rog ca, acel sufletel minunat să-și găsească liniștea.
Multumesc pentru că, am putut la timp, să scriu pe jurnalul tristeților fiului meu:"Am luat cunostință!"

Acest text nu e un exercițiu literar.
Am vrut doar să mă asigur că nu o să uitați să semnați cu "Am luat cunostință", pe tristețile copiilor voștri...