GÂNDURI…
Soarele palid răsări peste orasul inghetat.
O fetită de patru anisori, intinse mânutele către lumina dulce care o mângâia. Ochisorii ei incercănati străluceau in bătaia soarelui. De două zile nu dormise, hoinărind pe aleile poleite de lună ale unui parc singuratic.
Pe mama sa nu o cunoscuse, iar tatăl său murise de curând. Totul s-a intâmplat asa de repede…
Pe când alerga spre casă, cu mânutele incărcate cu surcele pentru foc, o explozie de lumină ii orbi pentru o clipă ochisorii. Dezmeticindu-se, privea fascinată la jocul sălbatic al flăcărilor purpurii.
Deodată, fiori de spaimă ii inghetă sufletul – focul mistuia căsuta ei de lemn părintească.
Pe tatăl său nu a mai apucat să-l imbrătiseze. Cu ochii-nrourati sopti: „Tati, când o s-ajungi in cer, spune lui mami, că mi-e tare dor de ea!“
Fetita se ridică de pe banca amoritită de ger si porni spre piata orasului, să caute printre tarabe, vreun cartofior incretit si părăsit. Cu mintea ei micută socoti că ea si cartofiorul aveau aceeasi soartă. Nimeni nu avea nevoie de ei…
In drum spre piată, trecu pe lângă o clădire inaltă si cenusie străjuită de o cruce argintie. Stia de la tati, că se numeste biserică.
Adeseori, veneau aici, mână in mână… Si acum ii mai susura in urechi vocea blândă a tatălui: „Hai puiut, să-i aducem lui mami lumină!“
De fiecare dată, lacrimile tatălui se prelingeau precum ceara topită, stingând lumânările proaspăt aprinse…
Biserica era goală si pasii ei micuti semănau cu o ploaie veselă de vară.
Se opri uimită; in ochisorii ei ca mura, se oglindea o icoană mare si veche, de argint.
O femeie cu chip blând, strângea la piept cu dragoste un prunc. Fetita isi intinse mânutele amândouă spre icoană si cu bobite de rouă in ochisori sopti: „Mami!“.
O rază de lumină strecurată prin vitralii, se odihnii dulce pentru o clipă pe icoană, apoi izbucnii intr-o simfonie de culori…
Apusul soarelui, o găsi pe copilă ingenunchiată, cu fruntea palidă sprijinită pe sticla rece a icoanei.
Intr-un târziu porni spre parc. Banca amortită astepta imbrătisarea copilei.
Luna, crăiasa noptii, ii săruta din nou mânutele infrigurate. Deodată, o lumină dulce dezmierdă pleoapele adormite ale copilei. In fata ei stătea un inger de lumină cu chipul blând al femeii din icoană. Micuta surâse angelic, apoi intinse mânutele spre ea, soptind: „Mami, ce bine că ai venit; te rog, ia-mă cu tine!“
Ingerul, strânse la piept copila, cu aceeasi dragoste cu care odată legăna dulce Pruncul Sfânt.
Măicuta Domnului, inlăntuită de bratele fetitei, zbură diafan spre cerul smăltuit de stele.
A doua zi, primii trecători matinali, se opriră lângă banca singuratică din parc, pe care stătea un trupusor inert si rece, cu mânutele ridicate spre cer. Lacrimile fierbinti ale trecătorilor topeau covorul de nea asternut de curând. Doar fetita cu un surâs inghetat pe buze privea etern cerul de azur.