Pasărea avea un picior de lemn.
Ea mai avea o privire de aramă, un dor de ducă și un cioc mai deloc.
Nu era fioroasă această pasăre cum, îndeobște, păsările nu sunt,
dar te punea în situația neașteptată de a te minuna,
căci...
deși nu cânta cântece nemaiauzite și zburătăcea numai potrivit de sus,
la un loc cu toate paserile cerului și ale disperării,
o culoare nepotrivit de perfectă avea
și necunoscută,
iar în ansamblul destinului său păsăresc categoric nemaivăzută era.
Și din ce cât era mai ales mult prea vie părea.
Începând de cu piciorul ei de lemn care năștea frunze galbene, foșnitoare -
cădea-r-ar cât de-o toamnă -
și, de acolo încolo, solfegiu cu solfegiu, până spre ochi și chiar mai sus,
cu nimic asemuibilă era, izbitor semănându-și.
Despre aripi - căci și un număr fix de aripi banale avea -
despre aripi doar am să tac puțin - și pupăza zbîîrrr pe-o dugheană -
căci aripi are și vîntul,
căci aripi a-ndrăznit și Icar,
și ce stranie ireparabilă confuzie s-ar putea întâmpla dacă undeva,
între căderea frunzei și moartea ceasului, s-ar isca,
pe neașteptate,
un zbor lipsit chiar de toate silabele timpului și ale revărsării,
asemuibil dar de neasemuit, total dar incomplet de neinvidiat.
Desigur, însă, aceasta fiind doar o descriere aproximativă ori mai mult o minunare fără rost,
nu aripa este importantă ci destinul.

Pasăre cu miros de pedeapsă răsturnată în lume din timp,
naște-ți-s-ar de-un zbor, făcătură!