agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2946 .



En garde!
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2004-04-07  |     | 



En garde! - Pre? - Allez!

Am auzit de multe ori formula, rostită româneste, nu la TV, nu în marile competitii, ci în sala de antrenament (o biată ruină) a Clubului Sportiv Scolar Slobozia, precum si la competitiile, amicale sau nu, de la Bucuresti, Brasov si Slobozia. Având un mic sabreur, m-am tinut după el o vreme, până m-a lăsat inima să-i dau drumul de unul singur.

În gardă! - Gata? - Porniti!

Mă uimesc de trei ani buni cu câtă fortă si elegantă totodată se năpustesc micii adversari unul asupra altuia la auzul comenzii arbitrului. Si pornesc. Uneori ca la tăiere, având în fată un adversar mult mai puternic, mai mare ca vârstă sau temut pentru faptul că loveste tare. Unii pornesc înapoi, temători, nescăpând însă ochiului atent al antrenorului - “Du-te-n atac!“ Si se duc, Dumnezeu stie cu ce inimă. Si numai ei stiu ce-au în suflet când, la sfârsitul asaltului, îsi dau mâna spunându-si reciproc “multumesc!“. Învingătorului înteleg să-i mai ardă de multumiri, cu toate că victoria nu-l scuteste de săbii încasate ce lasă vânătăi de durată, dar învinsul? Multumesc că m-ai bătut? Multumesc că mi-ai dat o lectie? Sau poate multumesc c-ai dat mai cu milă.
Le-am văzut de multe ori lacrimile din ochi la concursuri - indiferent vârsta si indiferent dacă sunt fete sau băieti - si chiar la antrenamente. Plâng prin colturi, pe bănci, pe plansă, unii se-ascund după măsti. Dar n-au multă vreme să plângă, îsi streg lacrimile sau nu si intră la următorul asalt. Chiar si atunci când nu mai au nici o sansă, nu abandonează niciodată, asa au foat învătati - “până la ultima tusă!“ Si niciodată nu uită să spună “multumesc“, adesea cu nodul în gât si lacrimi siroaie.
Am văzut lacrimi de durere (unii sunt atât de mici, la vârsta ursuletilor de plus). Când unul plânge, cel care l-a lovit merge la el si-i cere iertare (si parcă-l doare pe el, în fond cunoaste senzatia), îl freacă pe locul dureros, iar “victima“ îl bate usor pe spate, semn că nu-i nimic. Au si o încurajare din partea antrenorilor - “Freacă-te, că vine alta!“
Cel mai des am văzut lacrimi de ciudă - că nu-si depăsesc adversarul, că nu-si depăsesc conditia sau că arbitrul i-a “furat“. Da, din păcate, se mai întâmplă si asta. Ambitiile celor mari (care altfel nu ratează nici o ocazie să-si etaleze întelepciunea în fata micilor sportivi) trec uneori peste sufletele lor curate de copii, neînvătate cu nedreptatea, peste mintile lor logice care nu cunosc mizeria rezultată din interesele înteleptilor adulti.
Si-atunci lacrimile sunt singura refulare căci, în scrimă, spre deosebire de alte sporturi, în special fotbalul, n-ai voie să contesti decizia arbitrului, nici să te manifesti, în nici un fel. Sau o faci, dar pe pielea ta sau a întregii echipe - descalificarea.
Într-adevăr, scrima e un sport nobil si a păstrat ceva din nobletea de altădată. N-ai să vezi sportivi îmbrâncindu-se sau strigându-si măscări. Dimpotrivă, desi pe plansă n-au mamă, n-au tată, când se termină asaltul, adversarii sunt cei mai buni prieteni, stiu să se bucure pentru succesul celuilalt, se încurajează reciproc si sunt foarte uniti între ei, în special la concursul pe echipe.
M-a impresionat întotdeauna solidaritatea lor si n-am să uit o întâmplare de-acum doi ani, din sala de scrimă a CSS “Tractorul“ Brasov (cum se numea pe-atunci, actualmente “Forex“). Florin, care n-avea decât sapte ani si practica scrima de un an, fusese inclus, pentru a se obisnui cu concursurile, într-o echipă formată din el, Costache (unul din cei mai buni copii slobozeni) si completată, din lipsă de alt coechipier, cu Tănăselea (cel mai bun sportiv de-atunci al Brasovului la categoria copii).
Echipa trăgea, bineînteles, pentru Slobozia. Când au tras cu Brasovul, m-asteptam ca Tănăselea s-o lase mai moale, cum era si firesc. M-a bulversat văzându-l cât e de corect, dând ce-i mai bun si obtinând victorie după victorie. Nu m-am putut abtine să-l felicit si să-l întreb cum se poate. Mi-a dat o lectie- un copil de numai doisprezece ani- “Când fac parte dintr-o echipă, trag pentru ea, indiferent orasul sau tara. Îmi pare rău de ai mei c-au pierdut, dar ce pot să fac? Nu-mi bat joc de meserie!“
Oameni mari, unde sunteti? Auziti cum gândesc copiii vostri?
Nu tremură carnea pe voi la gândul că de atâtea si de atâtea ori vă bateti joc nu doar de meseria voastră ci si de a altora? Că vă bateti joc de acesti copii, pe care i-am văzut tremurând de frig în săli înghetate. Despre care stiu că uneori rămân plângând acasă în timp ce colegii lor merg în cantonament, întrucât părintii nu au bani să li-l plătească. Pe care i-am văzut trecându-si lame-ul de la unul la altul deoarece clubul n-are în dotare decât unul singur regulamentar. Cărora li se contestă, în concursurile oficiale, echipamentul, fie pentru că insertia metalică e întreruptă, fie pentru că bluza are mânecile prea scurte, ori fiindcă becul nu se aprinde la proba pe mască. Pe care i-am auzit de atâtea ori strigând disperati, înainte să intre pe plansă - “Dă-mi si mie mănusa ta!“ (si dacă nimeni nu-i aude, trag fără, rănindu-si mâinile), “Dă-mi sabia!“ sau plângând că n-au sabie de stânga (ce te faci când nu există decât una si doi stângaci trag în acelasi timp?)
Si tineti cont - acesti copii n-au ajuns să câstige bani din sport si poate nu vor ajunge niciodată. Doar cheltuie.

Astupati-vă urechile, parlamentari de carton! Închideti ochii, guvernanti de paie! Să nu-i mai vedeti pe acesti copii care nu sunt doar campioni, ci si premianti la scoală, care fac eforturi numai de ei stiute să le facă pe amândouă. Bine. Căci nu-si bat joc de “meserie“. Noroc că are cine să-si bată joc în tara asta!
Si pentru ce atâtea eforturi? Ce vor ajunge mai târziu? Laureati cu diplome si titluri, care se caclă pe picioare la selectia pentru cules căpsuni în Spania ori pentru spălători de vase pe ambarcatiuni de croazieră?
Vă pasă vouă că fiul meu era distrus că-n 31 martie nu stia cum să se împartă, că nu se putea hotărî la care din două să renunte - la concursul “Cangurul“ de matematică sau la Campionatele Nationale de Sabie - copii, Cangurul coincizând cu ziua plecării echipei de scrimă la Bucuresti?
Vă doare undeva de eforturile pe care le-am făcut eu să-l trimit si colo si colo? Că atii ca el n-au ajuns din motive de sărăcie, desi erau la fel de buni sau poate chiar mai buni? De noptile lor nedormite, de emotii, de faptul c-au învătat ce-i munca de la sase ani si-n scurtă vreme au simtit gustul nedreptătii?
Închideti ochii! Astupati-vă urechile! Dar nu înainte să vă spun de Austria.
En garde!

În Austria am fost tot acum doi ani, la un concurs amical unde participau, înafară de austrieci si români, nemti, francezi si italieni. Din România au mers cinci copii de la Slobozia si unul de la Brasov (care era si cel mai bun, de i-a lăsat pe toti cu gura căscată), cu vârste cuprinse între cicisprezece si optsprezece ani (mă rog, eu tot copii le zic).
Eu si Anda, tot o mămică de săbier (dar care nu făcea parte din echipă, fiind prea mic) ne-am “lipit“ de echipă din dorinta de a vedea Viena (ăsta era visul ei si m-a convins si pe mine) pe bani mai putini. Si-astfel am plecat la drum într-un microbuz, ea- medic (dar nu al clubului, cluburile scolare n-au asa ceva, or fi avut cândva), eu - translator si, chipurile, arbitru (trebuia scris ceva în hârtiile oficiale). Oricum, pe banii nostri. Si nu mă întrebati pe ce criteriu au fost selectati copiii, al competentei, desigur, dar nu erau singurii competenti, însă cei care nu s-au descurcat de bani au rămas frumusel acasă, asteptându-i pe colegii lor să le povestească. Si ar fi fost mai putini cu unul dacă tatăl unuia din ei, mai înstărit si generos totodată, nu l-ar fi sponsorizat si pe un altul (foarte bun, slobozean care se antrenează la Iasi).
La concursul individual din prima zi n-am asistat, am plecat să vedem Viena, parcurgând cinci ore cu trenul de la Villach (orasul în care se desfăsura concursul) spre grandioasa capitală - două femei nebune si-un copil (băiatul Andei).
A doua zi, desi eram frânte, după doar două ore de somn, ne-am înfiintat la sala unde se desfăsura concursul pe echipe. Ce sală! Nu e cazul să fac vreo comparatie. Totusi nu mă putea abtine să mă întreb de ce e soarta atât de nedreaptă. Stiind unde se antrenează băietii nostri (vorbesc de slobozeni, în special), văzându-i cum cască ochii a uimire la vestiare si la instalatiile sanitare, căci de sala propriu-zisă nu mai vorbim, as fi strâns de gât pe cineva, stiu eu pe cine, dar nu era la-ndemână. Cu ce te încălzeste că la individual ai nostri câstigaseră primele două locuri? Cu atât mai mult te revolti.
Mi-a fost milă de ei, mi-a fost milă de noi toti când i-am văzut pe doi dintre ei cu tenisii înfăsurati cu leucoplast, să nu le pice talpa.
Când unul dintre străini l-a întrebat pe Gabi ce-i cu fâsiile alea roz, eu si Anda am fi sărit la bătaie. Dar stiti copilul ce-a făcut? A zâmbit si i-a răspuns cum s-a priceput în engleză- “Pentru mai bună aderentă la plansă.“
Ne-a lăsat cu gura căscată pe amândouă, iar austriacul nu-si revenea din uimire - cum de nu-i venise si lui ideea?
Ne-a întrebat dacă nu avem vreo două bucăti si pentru el. Uitase că e încăltat cu pantofi speciali de scrimă, care au si aderentă si stabilitate si tot ce vrei, incomparabili cu amărâtii de tenisi purtati si răspurtati si luati cu 50.000 din piată de la “rusi“.
Când am văzut-o pe Anda cu nasu-n trusă, rosie la fată, scotocind după leucoplast pentru adversarul din Austria, am iesit degrabă afară. Si-as fi râs si-as fi plâns. Până la urmă m-am hotărît - le-am făcut pe amândouă. Râdeam plângând si plângeam râzând. Noroc că acolo nu te-ntreabă nimeni “Ce-ai?“
După concurs, Gabi nu s-a lăsat. A venit victorios, fluturând pantofii de scrimă ai austriacului. “Ai înebunit? I-ai furat din vestiar?“ Ne-a arătat spre adversar care purta cu mândrie tenisii cârpiti cu leucoplast. Nu mai întelegeam nimic.
“I-am spus că tenisii ăia îi am de la Covaliu, care i-a purtat la antrenamente si mie-mi poartă noroc, de-asta sunt asa bun. M-a rugat să fac schimb cu ai lui si mă-ntreba dacă mai vreau ceva pe deasupra. M-am multumit doar cu ei. Tare aiuriti mai sunt străinii ăstia! Pe unul de-al nostru n-as fi reusit să-l păcălesc.“
Mi-a părut rău pentru el când antrenorul l-a certat si l-a pus să-i ducă înapoi, cerându-si scuze, spunând c-a fost o glumă. La început s-a împotrivit, dar n-a fost chip- “Îti dau si una după ceafă. Te duci si-i duci imediat! Om fi săraci, dar milogi nu suntem.“ Si-asa s-a întors Gabi cu tenisii lui zdrentărosi acasă. Dar cu medalia de gât.
Mi s-a părut nedrept, dar nu mă puteam băga. Eu as fi mers pe principiul că naivitatea se plăteste si că-n duelul inteligentelor câstigă tot cel care-i mai bun - până la ultima tusă.
Cum până la ultima tusă în finala pe echipe România —Italia am tremurat si-am crezut c-o să pleznesc de-atâta încordare.
A fost un examen al nervilor cum n-am dat unul niciodată, acolo la doi metri de plansă, vrând să mă iau de gât cu arbitrul neamt care a tinut în mod evident (chiar si pentru cei mai putin cunoscători în ale scrimei) cu echipa Italiei.
La ultimul asalt, cel decisiv, la 44-44, când nu mai trebuia decât o tusă (cine-o dădea era campion) arbitrul a dat “simultan“ de zece ori, desi de zece ori lovise primul Rares, brasoveanul.
Mă întreb si-acum ce psihic are băiatul ăsta, dacă asa l-a binecuvântat Dumnezeu sau e rodul formării lui ca sportiv. Cum si-a putut păstra calmul într-o situatie în care antrenorul îsi smulgea părul, eu si Anda ne certam cu arbitrul în toate limbile, uitând regula conform căreia puteam fi descalificati, soferul înjura de toti strămosii, iar tot restul asistentei amutise (până si guralivii italieni uitaseră să-si mai încurajeze echipa) si se mai auzea doar, după fiecare “simultan“ al arbitrului, câte o voce masculină, tânără si plină de sperantă - “Hai, Rares, hai, că poti!“
Si a putut. A lovit a unsprezecea oară, atât de clar si evident încât a fost convins că a câstigat. Si-a scos masca până s-audă “touche!“ de la arbitru si-a salutat publicul. După ce, evident, a salutat arbitrul. Frumos si elegant, cum se face în scrimă.
Care arbitru a dat cu părere de rău decizia finală, dar n-a uitat să-i întindă mâna, privindu-l cu respect.
Care public s-a ridicat în picioare si l-a ovationat, uitând pentru câteva minute de nationalitate, de cetătenie si de echipa cu care tinuse.
Noi trei - două femei nebune si-un sofer la fel de nebun - singura galerie a copiilor români, am uitat minute bune că venim din tara lui Dracula, a mâncătorilor de lebede si ne-am umflat piepturile a mândrie. Ne-am simtit aplaudati odată cu băietii nostri. Si iar am zâmbit printre lacrimi. Doar zâmbetul era de bucurie.
Iar el? S-a asezat jos cu capul pe genunchi, recuperând într-un minut câti nervi consumase-n multe altele.
Au tăbărât pe el cu aparatele, cu camerele si nu numai. I s-a propus si un contract. L-a refuzat. De ce? N-am îndrăznit să-l întreb. N-am îndrăznit de teamă că as fi putut auzi exact ceea ce nu doream. De teamă că acest băiat mi-ar fi putut da o dovadă de patriotism incomparabilă cu falsele dovezi de care ne-am săturat cu totii - steaguri fluturate, gogosi umflate si cruci artistice făcute prin biserici când e si-o cameră de luat vederi prin preajmă.
L-am întrebat doar ce simtise în momentele acelea pe plansă, la 44-44. Mi-a spus că nu-si mai aminteste nimic, nici cum a dat tusele, nici cum a-ncercat să pareze adversarul. “Doar un lucru mai stiu - când am simtit sala cu ei, cu italienii, mi-a dat prin cap că asta se-ntâmplă pentru că suntem români, că suntem prost îmbrăcati si aiurea-ncăltati, că altii ne-au făcut destulă reclamă proastă. Si mi-am dorit mai mult ca oricând să câstig. Din dorinta de a le închide gura, as fi dat un titlu olimpic pentru victoria sta. Cred că asa am câstigat, altul în locul meu ar fi “căzut“ psihic după a treia nedreptate“.
Îmi venea să-l iau în brate să-l pup, desi era cu-n cap mai înalt decât mine. Tânărul acesta de optsprezece ani, într-un moment de tensiune maximă, a realizat că el - acolo, atunci - îsi reprezenta tara si pe noi toti si ar fi tras până ar fi căzut lat să-i apere onoarea. Dar tara asta ce-i oferă lui si altora ca el ca să-si apere onoarea?

Ei, domnilor care ne conduceti, v-a plăcut? Ori v-ati crezut la “Noapte bună, copii!“ si-ati adormit în timp ce vă povesteam? Desteptarea! N-am terminat - tot pentru voi vreau să spun că mai sunt si alt fel de eroi, si alt fel de patrioti în tara asta, de la elevii care ne reprezintă cu succes la Olimpiadele de matematică, fizică si chimie, până la cei din concursurile sportive, sunt si alt fel de oameni care reprezintă această tară - cu mândrie! - în fata cărora nemti, austrieci, italieni, francezi îsi scot căciulile cu respect, sunt si alt fel de campioni înafară de Mutu la care ne minunăm ca la vreo mană cerească, sunt campioni ai nimănui, campioni în devenire sau cărora nu li se acordă nici o sansă, cărora le curg lacrimi adevărate, care nu se vând, desi umblă în treninguri rupte si tenisi cârpiti si inventează povesti pentru o pereche de adidasi.
Dacă n-as stii că-mi răcesc gura degeaba, v-as întreba ce faceti voi pentru ei, pentru copiii nostri (nu mă refeream la ai vostri, aveti voi grijă) care- nu-i asa? - sunt viitorul acestei tări pe cale de disparitie?
Le dati 10.000 la alocatie în campania electorală, balonase si sacose de-un leu cu sigla de doi bani care vă reprezintă. Vă dau o sugestie- puneti si niste leucoplast, nu se stie niciodată la ce foloseste!
Nu vă-ntreb. Oricum nu vă pasă de umilinta lor si-a noastră a tuturor. Vă spun doar atât - dacă vreodată copilului meu i se va oferi vreun contract, o să am grijă să nu-l refuze.
Ce vă pasă vouă, asa-i? Stiam eu. Atunci mie de ce mi-ar păsa?
O singură rugăminte am, hei, ati adormit la loc? Numai putin, asta si gata - nu vă mai dati cu fundul de pământ rostind lozinci patriotice, fie-vă măcar lene, dacă de jenă n-ati auzit!
Si-acum dormiti, că eu vă las!
Touche!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!