agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-04-29 | |
Să-ți scriu ție, sufletul meu… fiindcă vreau să fiu sinceră, cum n-am mai fost poate niciodată, nu voi scrie despre acel suflet al meu pe care-l pot vedea toți. Nu voi scrie pentru sufletul acela deschis ca o floare mare, la care fiecare poate ajunge și pe care cei mai mulți îl cunosc. Îți voi scrie ție, sufletul meu ascuns, îngropat în abisurile ființei mele. Îți voi scrie ție, cel cu care nu ies niciodată la paradă, cel pe care cel mai adesea încerc să-l ignor închizându-l în catacombele neștiute ale inimii mele. Dacă aș vrea să te descriu, aș spune că ești mic, negru și zbârcit ca un fruct uitat în arșiță. Nu știu, probabil ai fost și tu vreodată un măr mare și roșu, dar cineva, din răutate sau doar nepăsare, te-a abandonat în voia intemperiilor. Deseori te neg, sperând că astfel vei dispărea, dar tu revii în visele mele, în delirurile minții mele, aducându-mi aminte că exiști, că ești parte din mine. În tine am ascuns toate temerile mele, toate întunecările ce-mi bântuie existență, toți monștrii născuți din febra cerebrală a coșmarului. Din tine pornite, în tine s-au întors toate disperările mele, toate zilele ucise cu voluptate, toate înfricoșările nocturne ale unei minți suferinde, ale unui suflet torturat de propria-i nimicnicie.
Ce-aș vrea eu să-ți scriu ție? Nu știu exact. Nu cred că aș mai putea vindeca rănile tale. Tu ești de fapt o rană pe care eu n-am provocat-o, dar pe care n-am încercat să o alin. Nu pot să promit că nu te voi mai ignora, că îți voi permite să ieși la lumină. Tu vei rămâne acolo închis în beznă și probabil că an de an îți voi adăuga noi temeri și coșmaruri din ce în ce mai negre. Rareori, când somnul sau febra vor înlătura barierele conștiinței, tu vei putea ieși la suprafață spre a-mi descărca frustrările cele mai obscure. Nu știu dacă tu ești stropul meu de nebunie sau unica barieră care mă desparte de psihoză. Spre tine converg toate spaimele ființei mele, acolo ele se decantează, timpul le acoperă și în liniște și întuneric frica se decantează, se transformă în picături din esența cea mai pură. Așa se naște, prin cea mai misterioasă dintre reacții, ura. Se adună acolo în picături minuscule, încet dar sigur. Cât timp eu îmi controlez reacțiile, această ură rămâne închisă In sufletul meu, acționând ca o toxină. Efectele ei sunt subtile, se insinuează încetișor în viața mea, aproape inobservabilă, milimetru cu milimetru. Arareori ura aceasta reușește să iasă la suprafață. Atunci explodează oribil, aruncă împrejur cu trombe de venin și brusc se oprește, se pierde din nou în întunericul de unde a venit. Pentru o secundă mă privesc în oglindă și sper că toată ura s-a consumat, că a dispărut pentru totdeauna și că niciodată nu mă va mai bântui. Atunci adorm cu adevărat împăcată cu mine și, după o clipă, coșmarurile se întorc și mă regăsesc rătăcită în același labirint bizar. Tu, sufletul meu negru, te întorci la mine să-mi amintești că sunt doar un om hăituit de propriile fantome, de trecut dar și de viitor. Octombrie 1998
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate