Se învârt fără rost, ducând cu ei libertatea, aducând pustiul. Șoaptele bunilor îmi foșnesc la urechi, a jale, a tristețe fără leac. Mergând înainte ciulinii ca viața, rar poposesc, preț de-o respirație. Și iar duși de vânt, spre cele lumi. Încotro? Încotro ei? Noi încotro?
Ca un ciulin rostogolindu-se-n mine inima, plecam într-o zi de-acasă. „Ai grijă, mamă!“ zicea bunica, suspinându-și neliniștea-n poartă. La ce, la ce să am grijă? E lumea mare și toată-i a mea. Copil necopt, ducând bagajul cu mâna stângă, cu dreapta căutându-mi punctul de sprijin... Rămăsese în urmă poarta și buna cu lacrimile-n batistă.
Ca ciulinii învârtindu-se-n mine gândurile… Începeam să aflu ce-i viața. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E viața frumoasă și-n brațe-i plutesc.
Ca ciulinii poposind când și când, preț de-o amintire, ici-colo. Ai grijă! La ce, la ce să am grijă? E dragostea foc și-n foc e lumină. Focul se stinge.
Ba nu! Ai să vezi.
Încotro?
„Ai grijă - îmi zice - eu sunt acum la altă poartă, dar tu să ai grijă!“