Cu un cui foarte ruginit ea mâzgâlea ceva pe retina ochilor mei. Îmi zâmbea frumos și, când greșea o linie, un punct, o expresie în desen, îmi dăruia o privire albă din trusa medicală.
-Dar, ce faci?, am întrebat-o mirat.
A tăcut și s-a oprit. Serioasă, cum știe că îi stă bine, mi-a întins un măr verde și mi-a spus:
-Îmi desenez chipul pe retina ochilor tăi, să fiu sigură că nu o să mă uiți niciodată și că, uneori, noaptea, o să mă visezi.
-Te iubesc și te visez. Cum să te uit, domnișoară?
Nu mi-a răspuns, cu același cui ruginit a continuat desenul chipului ei frumos. Însă, dedesupt, a scris:
-De ce minți?