Nu-mi amintesc când mi-a fost prima oară frică, dar știu că, pe când aveam vreo 10 ani, într-o tabără fiind, a trebuit să trec, pe o improvizație de pod foarte mișcător, peste un lac despre care mi se spusese că găzduiește șerpi, broaște și șopârle. Dincolo de pod era clădirea care urma să ne găzduiască pentru două săptămâni și care părea, văzută de dinaintea podului de către ochii speriați ai copilului care eram, un castel din povești; pentru mine, paradisul însuși. Cu atât mai copleșitoare a fost experiența trecerii podului nesfârșit cu cât posedam deja o imaginație sfărâmătoare cu privire la potențialii șerpi, și cu atât mai mult cu cât, dincolo de pod, mă aștepta Paradisul. Cred, totuși, că a fost prima oară când mi-am învins frica datorită obiectivului pe care trebuia să-l cuceresc, în afara faptului că, oricum, nu aveam încotro. De atunci, fricile au venit și au trecut, dar ceva din ele s-a acumulat, probabil, pe ne-simțite, astfel încât, într-o zi, la incredibila vârstă de 3o de ani, am plonjat, tot pe ne-simțite, într-un adevărat... atac de panică, așa cum îl numesc specialiștii și așa cum noi, „pacienții”, nu acceptăm să credem că tocmai despre el este vorba. Jur cu mâna pe inimă că a fost cel mai... indicibil eveniment pe care l-am trăit și care a fost capabil să-mi zdruncine încrederea în potențialul meu psihic de a-l controla. Nu are importanță de unde s-a ivit acel „atac de panică” (urât mai sună, Doamne!), important este că, timp de vreun an după, am umblat zilnic cu fiola de algocalmin în buzunar, pentru că aveam impresia că, în caz de un altul, care niciodată nu știi când poate să vină, este singura soluție care m-ar putea salva de inevitabil. Visam chiar la o instalație mobilă de perfuzat calciu și B-uri în venă, ceva la care să pot apela instantaneu în caz de nevoie. Mi-a trebuit un an ca să-mi dau seama că acea incontrolabilă frică venea din frica de moarte. Azi nu mai umblu cu fiola după mine, ca narcomanii, nici nu mai visez calciu în venă, dar frică de moarte tot îmi este, cu toate că, teoretic, nu prea aș avea motive. Ce vreau să spun? Doar că una dintre cele mai teribile forțe care pun în pericol securitatea intimă, personală, este frica și că lupta cu ea nu este deloc ușoară atunci când reușești să realizezi că despre ea este vorba. Ori securitatea intimă înseamnă, la un moment dat, securitatea ființei tale, potențialul ei de a exista, de a ființa, deci, conform cu Blaga, de a crea. S-a dovedit că oamenii de cultură sunt mai sensibili la frică, riscând mai des să se fărâme decât, să spunem, țăranii din vârf de munte, care trăiesc în comuniune cu natura, fără să știe și fără să înțeleagă. În cele din urmă, iată care este diferența dintre sănătosul țăran și fragilul om de cultură: atacul de panică și, prin el, insecuritatea existenței.