... și atunci am dorit să sufoc în plămâni crispați de viață tot aerul ce ți-a trădat speranța umbrei ce o doreai uitată pe un pământ pribeag, sărac în iluzii de viitor.
Pleoapele strânse la refuz le-am dorit fiind ghilotine ale unei lumini nedemne de a-ți purta imaginea și de a o rătăci în neant.
Cu degete uscate, cu pumni ce nu pot sângera, izbesc fără ritm, în norul ce a luat forma festei jucate de un surogat al prezentului, pe care în lipsă de cuvine îl numim... cotidian.