Doamne ce frig e afara... asa ma mint. Nici macar nu am curajul sa ies sa vad. Poate totusi as rezista la frig.. dar daca nu rezist? Intorc capul de la caderea monotona a fulgilor si privesc prin camera. Parca.. parca brusc s-a micsorat.. ma apasa, ma inchide. Parca se reflecta in fiecare ungher, in fiecare lucru gri-ul de afara, cerul monoton... vuietul vantului se aude de peste tot...
Mda. Decembrie mi-a trebuit. Ninsoare. Am cautat albul ca un prost.. iar acum ma simt apasat de impuritatea lui. Si totusi.. parte din mine ar vrea sa iasa afara, poate in mijlocul campului aceluia alb nu voi mai fi apasat de ziduri. Dar... privesc focul din soba si parca aud o voce care imi zice "Nu, nu te duce. Pentru ca si afara exista un zid. Cerul acela gri. Si oriunde te-ai duce exista un zid." Dar de ce trebuie sa existe un zid mereu si oriunde? De ce nu suntem liberi chiar atunci cand ni se spune ca libertatea e de partea noastra? De ce?
Nu stiu ce sa fac.. ma tot foiesc prin camera mica. Doar eu, vantul si sunetul focului. Si tiuitul vreunui bustean ce plange, muscat de flacari. Dar totusi, asa mi-as dori sa fiu in mijlocul albului de afara... Sa ma ninga. Ma mai indrept odata spre geam si privesc... ah, tot gri e cerul. Daca as putea, m-as intinde pina la acei nori si i-as cocolosi ca pe niste foi scrise stramb si i-as arunca in primul cos de gunoaie. Dar.. nu ajung eu pina acolo. Asa ca trebuie sa-mi plec capul sub gri-ul lor.
Nu. Nu se poate. Renunt la frica. Dar nu renunt la frica de frica. Stiu ca ma tem sa ies afara, dar nu mi-e frica de teama asta. Si.. ies. Ma indrept linistit spre iesire... cu pasi din ce in ce mai repezi, pentru ca nu cumva sa invinga frica. Si.. apas clanta. Ciudat, nici un sunet. Si ies. Brusc vad cum zidurile dispar total, nimic nu mai e in jurul meu.. decat acel alb naucitor. Dupa cateva clipe revin zidurile, numai ca minuscule si la distanta imensa de mine, undeva in departare. Dar nu au murit. Inca exista. Incerc sa le ignor.. chiar reusesc. Si zambesc fericit. Si... dupa o mica plimbare... descopar ca nu e chiar asa de frig. Si cand ajung in sfarsit unde-mi propusesem, acolo, in varf, unde nu mai se vedea nici un fel de zid... observ ca cerul nu mai e gri, in sfarsit. Nu s-a oprit ninsoarea, dar a iesit soarele si a spart norii. Ninge cu soare. Ce absurd. Mai sunt cativa nori razleti, dar sunt acoperiti de zapada alba in care se reflecta stralucitorul soare.. si... acum... abia astept sa fiu fericit. Sa fiu liber. Si... astept. O secunda. Un minut. Degeaba. Ce se intampla? S-a dus zidul de deasupra... nu mai e nici un zid. De ce nu-s liber? Privesc in jur... toata zapada e gri acum. E randul ei sa fie un zid. Orice as face ramane un zid.... ce absurd.
Ningea cu soare pe un camp gri de zapada... apoi m-am trezit.