Si daca ar exista inca un cuvant, dar sa fie rostit in soapta... Ca o adiere de vant in toamna parasita de frunze. Insa stiu ca nu exista nimic decat fiorul despartirii, o mana care flutura in aer un bun ramas stanjenitor sau un obraz inghetat de un sarut, cel din urma si cel mai nedorit si mai este el, cel care se daruieste singuratatii fara sa mai accepte vreun gand... Ma intrebam de ce ma alunga... Nu mai sunt raspunsuri pentru el?

Nu ma intereseaza asta. Eram eu... Credeam ca ii este de ajuns. Chitara lui nu stia sa vorbeasca despre mine, sa ma mangaie... Nimic nu mai era al meu, caci tot ti-am lasat
tie, in amintire, un blestem. Nici tacere nu mai era...

Si cat aveam de mers pana la tine! Atatea strazi si alei si oameni, dar stiam ca te voi gasi acolo. Era o certitudine ca tu poti sa zbori si as fi vrut sa iti fiu eu aripa sau cer... Dar erai acolo!.. Aproape de fragmentele sufletului meu si departe de zambetul amar al fiintei din mine.

Imi era frig si tu nu erai... Mai aveam doar un cantec din vremuri trecute si doua cuvinte ce te legau de mine.


Ochii ii tineai inchisi...

Si eu incercam sa iti zic ramas-bun... Aveai obrazul cald si parul ravasit si chitara-ti era incarcata de nostalgie si iubire pierduta. Nu am aprins o tigara de teama de a nu ceda inca unei nopti.

Si am zis 'nu' tacerii asteptand toamna...