Ceva s-a schimbat. Priveam naucit spre podul care
ducea spre alte zari. Era altfel. Nici macar nu stiu
sa-l descriu acum. Cuvintele imi par sticloase si
indepartate. Cateva din ele imi vin in minte intr-o
coloratura veche, dintr-un ev copilaresc.
Cred ca toti am avut vreodata aceasta senzatie. De
parca toti cunoscutii si-au facut pasapoarte noi si
vor sa emigreze in tarile unde noi nu am avut voie
niciodata. Sa-ti petreci verile pe prispa asteptand o
corepondenta exotica ! Cred ca nu e nimic mai plin de
rabdare si mister. Insa nu aici vreau sa ajung. Vreau
sa imi explic ce demom al lucrurilor transcede
realiatea in fire fine , aproape imperceptibile incat
uneori nu ne mai recunoastem. Acea mutra din oglinda
pare la fel. Mdea. Dar are ceva schimbat in
privire…Ciudat. Pana mai ieri eram eu. Cel de cand
lumea. Dar acum… ma priveste un ins venit cu pluta in
existenta mea.
I-am pus in mana o hartie. Scrie omule de unde vi
si ce vrei de la mine! Tacea ca hotul in papusoi. L-am
urat multa vreme. “Chipul” lui se absorbise in
fizionomia mea launtrica si il purtam peste tot. In
fata dusmanilor si a persoanelor iubite. La inceput
nu-l acceptam. Avea parte de sensibilele prefaceri
launtrice tipice vietii, incerca intreg spectrul de
emotii traite la intensitate , gusta din eresuri fara
sa fi suferit pentru ele. L-am urat multa vreme. Insa
de multe ori il acceptam ca pe un strain din alta
viata pe care il descoperi stiind mai multe despre
propria persoana decat crezi tu despre sine. Fara doar
si poate trebuia sa il accept asa cum este. Iscoditor
, plin de entuziasm uneori, lapidar alteori si
niciodata absent.
Ma intrebam uneori daca zilele fara prezenta lui au
sa mai aduca teama ca echilibrul nou dintre cel ce
sunt si ce am devenit are sa fie atins iremediabil iar
eu sa ma gasesc in imposibilitatea de a mai face un
pas ca pe vremuri. Aievea incepusem sa-i prind
gusturile, imaginile care ii aduceau sadisfactie,
oamenii agreati doar de el. Masuram totul dar nu
pierdeam nimic decat granitele intimitatii. Era mai
batran ca mine cu siguranta. Altfel nu pot sa imi
explic cum am fost smuls dintr-o copilarie si invatat
peste noapte sa gust rafinat din esente. In trecut nu
le dadeam importanta. Atunci conta aerul liber ce imi
invada plamanii, lumina bruta ca semn al sigurantei si
prietenii ca semn la neratacirii. Aproape ca zambesc
la naivitatea timpului trecut desi ceea ca fara sa
vreau sa devin nu e contributia mea ci doar o
intamplare stranie de a te descoperii altcineva intr-o
zi oarecare.
Timpul a troenit alte si alte amintiri peste ziua
cand orice refexie nu a mai jucat un rol unic ci mai
mult un rol invatat foarte bine scris intr-o vreme de
pace si intelepciune. Insa au ramas simbolurile.
Despre ele nu am vorbit niciodata strainului. Ce
incorsetat se simte cand prezentul impietreste in fata
dragostei nenumite , in fata cuvintelor emanand
sensuri adanci , al scanteii de a calatorii spre ceva
intr-o sete de sens pe un drum nestiut, in fata
emotiilor arborescente ale anotimpurilor ! Pesemne
lumea lui a incercat sa cuprinda totul intr-un calcul
uitand expresia.
Ceva s-a schimbat. Am inceput sa nu mai intreb “de
ce”. Pur si simplu merg. Cuvintele s-au asezat in
tipare asteptand visul. Strainul a ramas contempland
constructiile puternice, traficul intens, oamenii
grabiti. Eu nu mai priveam spre oras de cand am
incetat sa ma intreb despre mine.