Adeseori am întins o mână.
Uneori a rămas așa, fără a primi vreun răspuns.
Alteori, mi-a fost smulsă din umăr. Cu ură, cu cruzime chiar, nejustificată în niciun fel, pentru o biată mână întinsă.
Câteodată, surprinsă, am simțit pielea-i fină atinsă de răceala de șarpe a unui bănuț. M-am scuturat iute de povara lui și-am căutat să dau înzecit înapoi.
Alte dăți, prea rar, mi-a fost strânsă cu căldură, o secundă mai mult decat ar fi trebuit, în cleștele înroșit de focul ce arde in noi. M-am speriat și-am fugit.
Dar n-am ezitat s-o întind iar.

Uneori, ca noi toți, am căzut în capcana de-a fi dat cioara din mâna pe vrabia de pe gard. Și m-am ales tot cu o mână întinsă. Sau cu o vrabie ce s-a dovedit a fi cioară. Mai urâtă chiar decât cea care tocmai plecase, schiopătând, alungată.

Nu există nici vrabie, nici gard.
Există doar mintea noastră care transformă cioara-n dihor și vrabia-n privighetoare.
Și sufletul nostru care goneste aiurea dupa iluzii inveșmântate în fir de aur ce se destramă la prima săgeată necruțătoare a dimineții.
Și ritmul de cântec de leagăn ce amintește de Lorelei: "Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mâna. Și am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear..."