E ca și când închei un proces-verbal de predare-primire cu obiect determinat nefungibil dar consumptibil sufletul meu își clonează poziția umilinței de fiecare dată când trenul trece prin stația aceea cea mai pustie stație de pe magistrala I-III mă văd înfășurată în paltonul cu glugă era februarie și plânsesem aproape tot drumul 12 stații de metrou lumea s-a holbat la nepăsarea cu care nu-mi stăpâneam lacrimile ( pe atunci credeam că este curaj Stupid me!)

Cineva Dumnezeu destinul primarul poate ( chiar nu contează precizarea că sunt un funcționar în administrație) trebuie să fie vinovat că eu trec de două ori pe zi prin stația cea mai pustie a Metrorexului ar trebui desființată dată în folosință aurolacilor transformată în galerie de artă sau loc de sinucidere pentru îndrăgostiți. La dus în ceața de după ora 6 dimineața mă văd ridicolă cu senzațiile aproape erodate de atâta smiorcăială nu mai sunt în stare să poetizez eu i-am scris odată o scrisoare un poem eu o să-i scriu un roman mi-am zis de atunci locuiesc într-un muzeu cu exponate de bună-credință toate sentimentele stau etichetate de terapeutul freudian inventat pentru această ocazie specială

Cineva Dumnezeu destinul bărbatul pe care îl iubesc trebuie să fie vinovat. Dragostea mea era mai mare decât acea cameră de cămin camera cunoașterii noastre prea mare pentru mine și el i-am spus de atâtea dăți să nu mă mai iubească de o sută de ori pe zi. Stop loving me stop fucking me stop doing that thing that you do. Era o dragoste de o împrăștiam printre cărți și portocale o dragoste de iarnă să mă ferească de frig și indiferență închisă între noi nimeni nu o poate lua la loc sigur nu știam însă că spre primăvară dragostea moare ucisă de ea însăși...

Oana Solike