Astăzi, în somn, mi-am trezit (de data aceasta cu blândețe) copila adormită de gusturile contradicției – “sare si miere”. Crengi rupte pe drumul din calea căruia toate apele s-au retras. Acum nu-mi mai aud decât senzațile. Când în șoaptă, când urlând, șerpuindu-se, îngrămădite, în mine. Zâmbind ironic. Doar unele, puținele și fragilele, purtând un iz de mulțumire pe un, în aparență, alt chip. Cu toate că-l știu drept al meu, nu l-am întâlnit, decât atât de rar, încât nu mi-l pot identifica îndeajuns de sincer și clar, ca pe unul propriu.
Știu că uneori te întrebi de ce toate formele în care obișnuiesc să-mi descriu simțirile, îmi sunt atât de acut rătăcite în deziluzii și spaime, aparent imposibil de înțeles. Știu asta pentru ca si eu devin, uneori, tu ! Mă dezbrac, complet, de mine, și mă preschimb, ca vrăjită, din copilă, în femeie. Din femeie în înger. Din înger în demon. Din demon... în tine. Și, mai apoi, iarăși, totul de la capăt... Un ciclu de suflete paralele. (Suflete pereche ?) Unite tocmai de paradoxul paralelității lor. Curgând în aceeaș direcție, indiferent de formă sau fond. Și, dacă tot veni vorba, cât de opuse sunt și aceastea două !
Îți mai amintesti tu oare, cum este să faci baie în nisipul searbăd al realității. Cu acea inocență tipică oricărui început. De copil adult. Copil de înger. Copil de demon. Copilul tău – al Nostru !
M-am întrebat, de atâtea ori, dacă te-ai gândit vreodată că l-aș fi putut purta, atât de minunat, în pântecele meu însingurat, vibrând de dorința de-a simții o bucată de tine, întrânsul, în mine ? Singura pe care aș putea-o vreodată accepta a-mi împărți ființa. Să ne aparțină numai nouă !
Într-o pură beție de sensuri l-am fi putut concepe. Să aibă zâmbetul tău perfect, de stea, și lacrimile mele de artistă. Să poarte, pe frunte, semnul nemuririi, reușind a atrage în mrejele-i (închipuit demonice) patima oricărui muritor de rând care i s-ar apropia. Neștiutorul... Pentru că oricum ignoranții merită să se-nece în propria mocirlă de vise putrede și superficiale ( prin legea compensației ! ). Asa cum și noi, adevărații, suntem condamnați să ne purtăm, în durere, crucea-cheie deschizătoare de adevăruri (realități) atât de triste... Ce Dumenezeu ?! Să se facă dreptate, odată pentru totdeauna ! ... Și atunci, doar atunci, copilul nostru va fi liber să-și aprindă lumina de flăcări a, cu sigurantă, fermecaților săi ochi. Enormi si minunați, ca ai tăi. Și, la fel de întunecați, ca ai nostrii. Să aibă un ochi din tine, și unul din mine. De aceeasi culoare (culoarea Noastră). Unul de demon și celălalt de înger. Să poată privii, nestingherit și rebel, dincolo de toate zările. Dincolo de orizont. Dincolo de măștile vopsite în culori de curcubeu, să le poată privii adevăratele (chipuri) culori, de sânge și venin (dacă e cazul). Să se poată astfel apăra de toate lighioanele pământului și ale infernului. Așa cum noi, niciodată, nu am reușit. Rămânând mereu doar două bieți jumătăți neîncepute (de noi), dar atât de măcinate, de-a dreptul devorate, de ei !
El însă va fi altfel. El va fi Unul. Întregul. Acela ! El ne va salva, mai apoi, și pe Noi... în zarea bătrâneților noastre va răsări, în sfârșit, pe cer, o lumină. Și va fi mai strălucitoare și mai puternică decât toate durerile ce ne-au împuținat ființa, smulgând, într-o sălbăticie nebună, timp de atâtea secole, bucăți din noi... Transformându-ne în rupturi de sine.
El va fi Fericit ! Pentru că părinții săi i-au trăit deja, până atunci, toate resursele posibile (și imposibile) ale durerii. Este singura genă, din ADN-ul nostru, pe care nu o va putea moșteni vreodată. Consumată fiind, pe deplin, în Noi – două jumătăți înfometate de dorința de Întreg.