Dacă te-ai apuca de scris scenariul vieții tale, în aceasta clipă, cum l-ai concepe ? Care ar fi punctul de reper, prima senzație, sau cel dintâi sunet, purtat de valul instinctului ? Ca o perlă, culeasă de pe-o partitură. Urcată la suprafață, de sub clapele pianului, strivite de cuvântul primar. Iluminând adâncurile încremenite, ale sufletului. Purtată în scoica efemeră a trupului. Absurd idealizată.
Ea, poama coaptă a tuturor adevărurilor ! Cine îți va revela secretul minunii, ascuns într-însa ? Tocmai la, mult așteptatul, impact cu nisipul fin al foii albe, nepătate. Marele gong – Realitatea ! Și cine te va trezi tocmai atunci, când scenariul va fi ajuns la capăt ?
Ideogenie – fiecare cuvânt, un copil al conștiinței. O nouă imagine oglindită în apele tale. Concentrație acidă de gânduri. Pregătește-te să-ți oprești, pe veci, respirația. Să nu te intoxice revelația întâlnirii cu tine. Sinucidere a spiritului.
Sustrage din clipa singură, ce ți s-a dat, seva vieții ! Vei descoperii resurse nesfârșite, în așteptarea ta. Să te împlinească pentru totdeauna. Înfruntă toate unghiurile blestematelor de oglinzi, atâta timp cât te va mai dărui clipa de grație.
… Și, nu-i așa, cât de surprins rămâi, uneori, realizând că nu ai cunoscut, cu adevărat, nici una dintre imaginile, toate venite în întâmpinarea ta. Pentru că, indiferent cât de mult te vei îndepărta, oglinzile își vor păstra mereu claritatea. La fel de prezente, dincolo de toate limitele impuse de timp. Urmărindu-te din umbră. Imposibl de evadat din propriile tale chipuri.
Cât de mult (sau de puțin) întuneric ar putea conține sâmburele ce are să-ți nască următoarea poveste ? … Pentru că, în esență, mereu te vei repeta, mai mult sau mai puțin clătinat de starea momentului. Iar personajul principal, te va purta, nedefinit, într-însul. Sau poate tocmai tu pe el. Sub orice formă sau aparență. Creatură paradoxală. Demon sau înger. Împărat sau cerșetor. Soare sau lună. Ori tocmai cele două opusuri îmbrățișate – dualitatea gemenilor. Din nesfârșit în nesfârșit, pe mișcările albe ale embrionului din centru. Punctul maxim. Sărutul dintre tine și tine. Împăcare ? Iluzorie ! E doar un scenariu… ori mai degrabă un supliciu. Te amăgești, sub propria-ți mângâiere. Închipuind-o caldă, în carapacea igloo-ului de gheață. Întâlnind o ultimă alinare, într-un suspin. O încercare zadarnică de a-ți mai aprinde sufletul ignifug.

În timp ce poetul își tot rescrie textele, în speranța unei schimbări. Să-i tocească, cât de vag, linia orizontului cuțit. Întrebându-se, din când în când, care a fost punctul la care i s-a prăbușit realitatea, și a început să-i câștige, din suflare, ca un drog, teatrul scurt al textelor. Eu îi urmăresc, de pe margini, neputința. Și mă închin. Emoția, în fața sacrificiului lipsit de sens și scop. Dăruidu-se, doar din pura plăcerea agoniei, care, la rândul-i, i-a dat formă. Durerea – mama lui, monosilabică și goală.

Ai fost creat din lipsă, nu din plin. O încercare, înnoit ratată, de-a umple un gol. În schimb ai devenit, la rându-ți, un nou ochi de vid. Încă o gaură neagra în profilul eterului.
Acum începe totul. O simt. Simte și tu cu mine ! Continuă tu scenariul adevărului renegat la nesfârșit. Scrie-mă întocmai din acel punct, pe care niciodată nu am îndrăznit sa-l ating. Începe-mă din locul din care m-am pierdut. Și naște-mă încă o dată, cu tine. Să-i împlinim, împreună, golul ideal.


( “To be continued…” )