Acum. În chiar acest moment unic, fără asemănare ( și ce păcat că îl vei pierde ! ), acum este când închipui, și-mi trăiesc o nouă poveste, a cărei personaje vom fi doar noi doi !
Cum te-am transformat, eu, pe tine, într-un alt vis de-al meu. Suspendat în eter. Te-am urcat pe un nou piedestal, construit din roua dimineții noastre de gânduri... Le-am cules, picătură cu picătură, pe toate, până la ultimul. Te-am disecat, pentru a te putea cunoaște, învăța, în întregime. Citind, mai mult sau mai puțin pe furiș, din cartea nescrisă a minții sufletului tău. Și am reușit. Îmi reușește, încă, atât de bine… Dar greșeala trecutului nu se va mai repeta niciodată !

Mă înnec în albia sărutului tău, și îmi place ! De fiecare dată. Atingându-ți obrazul, cu vârfurile degetelor, sculptându-ți o nouă mască... ori de câte ori cea veche își închidea ochii. Ca, mai apoi, să mă topesc, și eu, în lava ce începea să îmi curgă, șiroaie, din suspine. Așa te îmbrățișez de fiecare dată. Cu toată ființa. Rebel și ingenuu. Cast și seducător... Doar te cunosc deja prea bine. Dar greșeala trecutului nu se va mai repeta niciodată !

Când devenim iarăși noi, ei toți, încetează a mai fi. De parcă n-ar fi existat vreodată. Iar eu încep, din nou, a respira. Aer, în stare pură, nu infectat de veninul lor, cum am fost, de nevoie, obișnuită, până la tine. Te respir, și mă respiri. Cu mâinile una într-alta. Așa cum le-am pictat pe sticla, aburită, a oglinzii.
Noaptea în spatiu. O poartă spre dorințele tale – Fantezii. Au căzut pe pământ toate stelele, împreună cu luna. Au naufragiat toți sateliții, doar pentru a ne face nouă loc. Paradis al dualității. Ne-am pierdut chiar și de legea gravitației, lăsându-ne atinși, cuprinși de crema densă a lipsei totale, condensate a spațiului. Eram acolo doar noi și el. Înăuntrul lui, liber, de afară. Nimicul, în liniștea lui cea mai profundă. Ne îmbrățișa prin îmbrățișarea noastră. O simțeam amândoi adânc, până în măduva oaselor. În timp ( vorba vine – ‘netimp’ ) ce dădeam naștere unor noi astre, în implozia interiorului unit cu exteriorul. Nebun și sălbatic. Am alergat fără picioare ( care să-mi fi oprit din avânt ). Am țipat fără glas, sau urechi ce să-l perceapă. Doar noi. Singurii. În mișcare întoarsă, deznudată de valurile reci, liniare, ale rațiunii.
... Și înca te mai aud, respirând adânc, sacadat, miezul nopții. Adulmecând lumina din întuneric. Încă te mai simt, la fiecare stingere. Stai la poarta ei, ca un paznic zidit în clipa prezentului veșnic.
Mă rănesc atingerile tale grele, de marmură, abisal, șlefuită, și îmi place ! Așa cum îmi place să mângâi lama cuțitului, cu toata gura-n sânge. Așa cum îmi place gustul lui amar... Gustul durerii. Așa cum îmi place să continui a iubii o iluzie, ce-mi va frânge, într-un sfarsit, aripile, suflarea !
Dar greșeala trecutului nu se va mai repeta niciodată ! Ultimul act a fost deja comis.

Doar eu am mai rămas în urma-i. Și atât de puțină... Ca să te întâlnesc pe tine, să-mi amintești că încă mai exist. Ca să trăim împreună completarea unei lipse… sau, pur și simplu, ca să nu fie el chiar ultimul ( meu ) !