… Revenim la subiect. Boala universală. Rana deschisă a spațiului. Fuga de infinit.

Durerea în stare pură. Dincolo de limitele vreo-unui motiv personal. Dincolo de rațiune.

Drumul tăcerii. Săgetând himenul prezentului. Esența întunericului – Incantația viitorului.

Am pătruns, ca notă, în muzica ei funebră. Colți electrici de fulger. Rătăcire pe-un biet portativ.

Păsările-cârtițe au început să se sfâșie între ele. Vibra pământul, îngrozit, sub tălpi. Adânc. Tot mai adânc…

Cadavrele porumbeilor albi țeseau pânza văduvei negre. Prea multe victime.

Ploaia. Cutremurul de suflete. Frigul, cuțitul. Mi-a crăpat pielea mâinilor, dezvelindu-mi oasele murdare.

S-au deschis toți ochii. Să muște din coșmarul realității. Mă dureau. Controlați de virusul neputinței.

Neființa demonilor. Ascultați !! Există!! … Mereu ascunși. Mereu pregătiți a-și devora prada. Mereu sub protecția întunericului.

Au ajuns în tunelul meu. Mi-au urmărit umbra fugară. Umbra este arma lor perfectă.

Ochii negri s-au înroșit. Sângele s-a înegrit. Fiecare pas. Fiecare gând. Fiecare suspin era trecut prin sita conștiinței Lucifere.

Patima lăcustelor a înbolnăvit globul ( ocular ). Au îngălbenit penele îngerilor. Au devenit grele ca plumbul.

Atâta frică… ouăle ei infecte, clocite de scheletul cloștii, în cuibul din furci.

S-au deschis într-un sunet de groază. Încă se mai aude, din adâncul gâtlejelor firave de copil.

Pervertirea la punctul ei maxim.

Încă îmi mai este frică de gnomii de sub pat. Încă mai trag pătura deasupra capului, după ce bate ora douăsprezece.

Îmbrațișează-mă ! Nu mă abandona coșmarului. A mâncat deja prea mult din mine.

Sunt un copil.

Trebuie să-o salvez. Mă strigă. Cea de dincolo de timp a rămas captivă.

Am nevoie de brațe noi, albe, neîncepute. Să pot spăla, cu ele, păcatele trupului, în mânăstirea îmbrățișării.

Trezește-mă !