Stau de 10 minute in fata tastaturii. Ma gandesc cum sa-ti spun ce am de zis, si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat mi se pare ca nu am nimic de spus. Dar am, pentru ca de o ora ma gandesc la asta. Tot felul de lucruri imi trec prin cap, dar parca nu le pot ordona intr-un fel ca sa le pun pe “hartie”. A fost cea mai ciudata saptamana pe care am avut-o vreodata, iar tu nu m-ai intrebat nimic. Ti-am spus ca am o sora, si m-ai intrebat daca mai am astfel de secrete. Tonul intrebarii tale m-a deranjat, m-a pus pe ganduri si m-a intristat. Din clasa a zecea, nu fac decat sa vorbesc cu oamenii pe net, si in toti acesti ani, am aflat regulile pentru a avea o relatie de succes. Stiu ca nu e bine sa ma apuc sa povestesc intamplari penibile care mi s-au intamplat in trecut, stiu ca nu e bine sa vorbesc despre pasiunile pe care le aveam cand eram in clasa a V-a, stiu ca nu trebuie sa fiu prea personala si stiu ca nu trebuie sa pun intrebari. Nu am invadat niciodata intimitatea celui cu care am vorbit, si niciodata nu am vorbit cu nimeni despre ce am vorbit cu alte persoane sau chiar ca am vorbit. Si incet incet, am reusit sa ma maturizez in domeniul asta. As putea continua la nesfarsit, sa vorbesc cu oamenii generalitati, despre vreme si filme, sa le spun ca sunt suparata sau fericita, dar fara a intra in detalii. Sigur ca pot face toate astea, dar am obosit, si nu ajung nicaieri. Am atins apogeul si trebuie sa-mi canalizez energia in alta directie. Asa ca am facut primul pas: mi-am sters contul de la Xclub. Din pacate iar m-am abatut de la subiect, asa cum fac mereu, dar nu stiu daca tu ai sesizat treaba asta. Nu stiu daca ti-ai dat seama ca pot rade si plange in acelasi timp, ca pot vorbi cu o persoana chiar daca spune ceva ce ma deranjaza complet. Nu cred ca am intrat in detalii pana acum din cauza acestei legi nescrise. Dar evenimentele recente m-au pus pe ganduri. Iar intrebarea ta, nici acum nu-mi da pace. Stii, am incercat sa ma gandesc la cum ar trebui sa fie omul pe care sa-l iubesc, si am ajuns la concluzia ca trebuie sa aibe trei calitati esentiale. Trebuie sa ma faca sa rad, sa fie intelegator si sa am incredere in el. Nu spun de respect si de iubire pentru ca asta sper ca se intelege de la sine. Oricum, in clipa in care una din aceste trei calitati nu ar exista, nu as putea fi complet sincera cu persoana de langa mine. Nu as putea sa-i spun de ce mi-e cel mai frica pentru ca mi-ar fi teama ca in cazul unei eventuale despartiri sa nu se foloseasca de asta impotriva mea asa cum au facut tatal meu si tatal Ralucai. Din cate am inteles tu nu ai frati, dar eu am. O am pe Raluca si inca trei pe care nu-i cunosc si nici nu vreau. Nu am vazut-o de sase ani, si din cauza asta nu pot avea incredere in ea. Nu e vorba ca nu se straduieste sa-mi fie pe plac, sau sa imi castige increderea, dar nu o cunosc. Avem amintiri comune, dar cand ma uit la ea, e alt om. Nu-i pot imprumuta carti sau CD-uri pentru ca nu stiu daca ar avea grija de ele sau daca nu va pleca iar si s-ar mai intoarce peste 10 ani. Nu-i pot spune nimic despre noi pentru ca nu stiu daca nu e iscoada pentru tatal ei. Daca se foloseste de ea ca sa ne faca rau? Povestea mea e complicata, dar nu ti-o voi spune decat daca ma vei intreba vreodata. Si atunci voi incerca sa nu ma abat de la adevar. Mi se intampla sa evit cateodata sa spun unele lucruri sau, pur si simplu sa mint. Nu e cine stie ce. Lucruri lipsite de importanta, cum ar fi ca miercuri am luat-o pe Raluca cu mine la facultate iar mie mi-a fost frica de reactia mamei mele asa ca am preferat sa-i spun ca a plecat acasa. Alteori uit pur si simplu, si-s facuta mincinoasa. Iar atunci sufar si ma gandesc la tot felul de lucruri, imi rascolesc prin amintiri si nu gasesc nimic placut care sa ma invioreze. As vrea sa-i spun Ralucai ca orice secret de-al ei e in siguranta cu mine, dar tocmai azi mi-am da seama ca as minti. Chiar azi mi-a spus ceva ce-o framanta, iar eu n-am ajuns bine cu ea la mami ca am si inceput sa-mi dau drumul la gura. Nu am spus mare lucru ca m-a oprit la timp, dar cand am ajuns acasa, tot i-am spus. Daca m-ar fi rugat sa nu spun la nimeni, nici chiar mamei mele (mi-e foarte greu sa spun mamei noastre), atunci ce as fi facut? Probabil tot i-as fi spus, pentru ca asa sunt eu. Trebuie sa ma consult cu cineva aproape mereu. Dar nu ma intelege gresit. Sunt in stare sa tin un secret. Odata, o colega din generala mi s-a confesat si nu a tinut cont ca prietenia noastra desi parea foarte strans legata, era ceva temporar. Si cand razboiul a inceput, a spus intregii clase tot ce stia mai nasol despre mine, si eu despre ea, dar cand mi-am amintit de confesiunea aceea, m-am oprit brusc si am plecat. In ochii ei parea ca am pierdut “lupta”, dar din punctul meu de vedere, o castigasem pentru ca nu am spus ce imi amintisem. Am castigat tocmai pentru ca am pierdut, si nu mi-a parut nici o clipa rau ca nu mi-am dat drumul la gura, nici in clipa in care a spus totul celui de care eram indragostita atunci, nici cand ne-am batut si m-a dat cu capul de perete, nici cand eu am fost mutata din prima banca, de langa el in ultima din cauza interventiei parintilor ei, nici acum cand scriu aceste randuri. Am incercat sa fiu echilibrata si buna, respectuasa si cat de cat sincera. Nu vreau sa am regrete si ma astept la o viata placuta, fara probleme, fara un sot betiv sau rau care sa ma bata si pe urma sa ma dea in judecata pentru copil. Nu am nevoie de toate astea. Si cu toate ca niciodata nu am vrut sa fiu singura, am ajuns concluzia ca mai bine singura decat cu o canalie la usa, care sa-mi planga pe umar dupa ce ma insala. Voi avea tot ce mi-am propus, stiu asta asa cum stiu ca voi fi fericita si ii voi face mamei mele casa pe care si-o doreste la munte. O casa cu un etaj, parterul din piatra de rau, etajul din lemn, iar peretele dinspre care se vede Crucea, sa fie din sticla. Acoperis rosu, un cos pe unde sa iasa fumul iarna, semineu si garaj subteran. O casuta ca in povesti unde sa ne astepta in fiecare week-end, iar noi sa mergem pe partie si vara sa facem gratare in curte, sa stam la umbra a doi brazi si un mar, intr-un balansoar sa privim rasaritul si apusul. Vreau o familie mare pentru ca am una atat de mica. Cand te-am intrebat de parintii tai nu am facut-o ca sa te supar si in nici un caz nu speram sa-mi spui “Chiar trebuie sa vorbim despre asta?”. Normal ca nu. Vorbim despre ce vrei tu, pe mine nu ma deranjaza, dar nu ar fi frumos daca am incerca sa trecem bariera asta invizibila, si sa avem mai multa incredere unul in celalalt? Sa incercam sa ne cunoastem? Pentru ca de fapt cred ca la asta se refera relatiile intre oameni. Daca as muri acum, nu mi-ar parea rau ca nu am terminat de citit Adolescentul, sau ca nu au aparut ultimele volume din Harry Potter, nu mi-ar parea rau ca nu ii spun lui mami ca o iubesc pentru ca o stie si i-o demonstrez in fiecare zi, nu mi-ar parea rau ca nu am vazut mai multe locuri si ca nu am simtit mirosul din Capela Sixtina, dar mi-ar parea rau ca nu am reusit sa cunosc mai multi oameni, sa ma apropii de ei si sa reusim sa avem incredere unii in altii. Eu nu stiu ce parere ai tu despre toate astea pentru ca nu am discutat atat de mult incat sa ajung sa apreciez ce reactie ai avea, dar imi imaginez ca ar fi ceva de genul “Nu vrei sa vorbim despre altceva?”. Prea bine, voi spune eu, nu ma deranjaza. Oricum un lucru il stiu sigur: nu vreau sa te superi pe mine ca-ti spun toate astea sau sa crezi ca incerc sa te oblig sa-mi spui ceea ce nu vrei. Ma gandeam ca nu-mi sta in fire sa oblig oamenii sa faca ceva impotriva dorintei lor, dar nu stiu daca e adevarat. Cateodata cred ca imi doresc s-o fac, si poate chiar o fac. Oamenii sunt niste fiinte atat de complicate. Cateodata nici eu nu ma inteleg. Stau si ma gandesc ore intregi de ce sunt suparata si de ce plang, si nu reusesc sa-mi dau un raspuns, nici macar unul nesincer. Pur si simplu cateodata simt nevoia sa plang fara nici un motiv, sau sa fiu suparata. Presupun ca scoate mai bine in evidenta gustul fericirii, dar am grija sa nu arat asta. Prefer sa ma ascund sub masa din bucatarie, sa ma inconjor de scaune in bezna, si sa nu ma gandesc la nimic. Pare ciudat si imatur, as rade daca as auzi pe cineva la 19 ani ca face asta, dar e o metoda buna de terapie. Imi place sa simt gustul singuratatii dar sa fiu totusi inconjurata de aceste obiecte neinsufletite care intr-un fel imi dau putere si imi tin de urat. Dar stiu ca nu o sa pot face mereu asta, si in nici un caz nu voi scapa de probleme ascunzandu-ma. Trebuie sa le infrunt, dar uneori mi-e frica si scap prin minciuna, alteori imi asum responsabilitatea pentru faptele mele, dar de cele mai multe ori astept sa se rezolve de la sine. Si se rezolva, pentru ca eu cred ca se poate. Nu stiu daca ti-ai dat seama pana acum, si nu stiu cum esti tu, dar eu sunt o persoana foarte credincioasa. Nu spun asta ca mi-ar placea sa ma laud. De obicei nu vorbesc despre problema asta, dar e o parte din mine si e importanta. Nu sunt fanatica si nici nu arunc cu pietre in pisicile negre asa cum facea Mihai, un coleg din liceu, nu cred ca oamenii pot fi posedati de Diavol, si nu sunt superstitioasa. Cred in Dumnezeu, dar nu merg la biserica si nici nu spun rugaciuni inainte de culcare. Nu obisnuiesc sa-mi fac cruce cand trec pe langa biserici sau sa-mi inchin perna asa cum ma obliga bunica mea vitrega, dar tin minte ca de cateva ori am avut vise oribile, aproape reale, despre Diavol, si atunci ma sculam speriata si imi faceam cruce. Am avut vreo trei vise de genul asta de cand ma stiu, cel putin din cate imi amintesc, si ele practic m-au facut sa cred in credinta mea si in posibilitatile creierului de a transforma iluzia in realitate. Am observat ca pot avea premonitii, pot simti cand moare cineva si pot scapa din unele situatii doar prin faptul ca stiu ca pot trece de ele. Altfel cum iti explici faptul ca la romana, pentru bac am citit doar Ion si Lapusneanul, si surpriza, la oral imi pica Ion si la scris Lapusneanul. Coincidenta? Nu cred. Cred in doua lucruri: Dumnezeu si puterea mea de a influenta ceea ce se intampla si oamenii. Iar am deviat. De fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, nu consider o abatere de la subiect, ci doar o mica incercare de a te face sa ma cunosti mai bine. Dar am scris atata incat ma dor degetele, si e aproape ora doua noaptea, dar eu nu-ti voi putea trimite toate astea decat luni dimineata probabil. As putea s-o las pe maine, dar maine vine iar Raluca la noi si vreau sa mai petrec ceva timp cu ea. Cand am luat-o cu mine la facultate, nu am facut-o pentru ca eram mandra de ea, sau vroiam s-o prezint colegilor, sau pentru ca voriam sa am probleme cu profesorul, sau vroiam sa ma dau in spectacol. Am facut-o pentru ca mi-a fost teama sa-i dau drumul. Mi-a fost teama ca iar n-o voi mai vedea cine stie cat. Nu intelegeam de ce te-a deranjat atat de mult faptul ca am o sora. Dar pe urma m-am gandit ca s-ar putea ca tu sa fi crezut ca special nu ti-am spus despre ea. Am tintut secret, dar nu inteleg de ce as fi putut tine un secret ca asta, pentru ca eu sunt chiar mandra ca am o sora ca ea, si o iubesc mult chiar daca inca nu am incredere in ea, si o voi ajuta mereu cu tot ce pot. Daca doar m-ai fi intrebat, ti-as fi spus. Ce ciudat sa vorbesc asa cand nici eu nu intreb si ma canalizez dupa regula nescrisa “Nu pune intrebari!”. Dar e timpul sa sterg din capul meu tampenia asta. Voi intreba tot ce-mi trece prin cap de acum in colo. Poate la inceput voi fi trosnita, mi se va spune ca nu e treaba mea, ca invadez prea mult teritoriul persoanei respective, si-mi va parea rau ca am intrebat, dar dupa un timp ma voi simti mai bine si voi fi chiar mandra ca am avut curajul asta. Sunt multe alte lucruri pe care poate ar trebui sa le stii despre mine, dar unele nu stiu daca ti le voi spune. Cel putin nu acum. Poate din rusine, poate de teama ca nu vei vrea sa intelegi, poate doar pentru ca nu voi avea chef, sau nu voi avea suficienta incredere in tine. Dar eu sper din tot sufletul sa nu fie acesta din urma motivul, pentu ca nimic nu se poate cladi pe neincredere, nici macar o simpla prietenie. Iar in clipa in care nu vor mai exista secrete, atunci si numai atunci vom fi liberi cu adevarat, liberi sa iubim. Mi-as dori atat de mult sa putem vorbi despre orice, fara inhibitii, fara jena. Dar cateodata nu mi se pare posibil, si aici ma refer in general. Mi se pare uneori ca oamenii nu vor sa fie sinceri sau sa iubeasca. Sunt impotenti din punct de vedere sentimental. Dar eu vreau sa iubesc pentru ca am atata pasiune in mine si prea putine tinte spre care s-o canalizez. Dar cateodata mi se face teama sa nu-l sufoc pe cel de langa mine, si atunci devin rece, indiferenta, nepasatoare, rea. Cateodata mi se pare ca as putea invalui totul in jurul meu intr-o mantie de iubire pe care poti pune mana si pe care o poti simti. Atunci radiez si sunt fericita cu adevarat. Dar atata vreme cat nu voi gasi persoana care sa ma inspire s-o iubesc, sa ma incred in ea si sa-i spun tot ce am pe suflet, nici eu nu voi fi libera, iar pe masura ce inaintez in viata, mi se pare ca sunt tot mai incapabila sa cred in oameni. Aici am impresia ca am dat peste un paradox, caci daca nu ma insel, Dumnezeu inseamana iubirea fata de oameni (stiu ca a gasit mami prin Biblie o definitie de genul asta), iar eu practic daca nu am incredere in ei, inseamna ca nu-i pot iubi caci iubirea rezulta din incredere, si atunci … iar bat campii. De ce nu ma opresc pur si simplu din scris? De unde atatea fraze inutile cand poate doar o privire ar fi de ajuns? De ce nu ma bag in pat pentru ca e trecut de 2 si sa ma gandesc la ceva frumos? Sa ma gandesc la ziua aceea in care schiem cu totii. Afara e frumos, norii s-au imprastiat de dimineata, la prima atingere a razelor de soare. De jur imprejur se vad numai creste ascutite, iar noi, dupa ce ne-am dezmortit cu o ciocolata fierbinte, ne luam schiurile si privim de sus pista ca niste stapani. O cunoastem, am mai trecut pe acolo, stim fiecare hop, stim de unde incepe, si unde se termina, dar nu stim pe ce drum o vom apuca. Aerul ne arde narile si plamanii, dar noua nu ne pasa. O admiram de sus si nu ne mai saturam privind-o. Apoi ne dam drumul cu viteza, dar in acelasi timp facem cat mai multe slalomuri pentru a nu ajunge chiar atat de repede la final. Iar seara ne asteapta semineul in care trosnesc lemne sa ne incalzeasca.