Aș fi tentată să răspund: născându-mă. Și sunt convinsă că acesta este, de fapt, și nu numai în ceea ce mă privește, singurul răspuns esențial al întrebării, îmi dau însă seama că ar fi prea puțin. O să încerc deci să detaliez, să descopăr ce am făcut eu — evident, în afară de a scrie — pentru ea destinul meu să devină unul literar.
Trebuie să încep prin a mărturisi că n-am crezut niciodată că aș putea deveni altceva decât scriitor (spun scriitor și nu poet, deoarece calitatea de scriitor am considerat-o întotdeauna o profesiune, desigur o profesiune extraordinară, miraculoasă întrucâtva, dar totuși o profesiune, în timp ce aceea de poet mi se pare o stare, o stare de grație, în care nu te poți menține tot timpul, un grad de intensitate al profesiunii de scriitor; nu poți spune despre tine însuți "sunt poet", cum nu poți spune despre tine însuți, în limitele decenței, "sunt geniu"). Am început să scriu de foarte devreme, practic de când am început să citesc, și toți cei din jurul meu au privit faptul ca pe ceva îmbucurător, dar firesc, ca și cum ar fi fost fericiți că și-au luat o grijă, că s-a lămurit mai din timp ceva ce oricum trebuia să se stabilească în cele din urmă. Tot ce-a urmat a părut că vine de ia sine, pe un drum în care surprizele nu puteau ține decât de viteza înaintării. Din când în când, părinții intrau în alertă din cauza timpului exagerat pe-trecut printre cărți și se simțeau obligați să intervină temperându-mi pasiunea de care erau de fapt mândri: îmi amintesc cum, îmbolnăvindu-mă de scarlatină, doctorul a fost rugat să-mi spună că boala este o urmare a excesului de lectură, încât ani de zile cititul și scrisul au rămas pentru mine înconjurate de o anume vinovăție (care le făcea și mai plăcute) și de amenințarea de a mă îmbolnăvi din nou. În general, însă, eram lăsată absolut liberă să citesc cât vreau și ce vreau, și copilăria mea s-a desfășurat în cadrul paradisiac al unui lung șir de încăperi uriașe în care erau depozitate dealuri de cărți aparținând bibliotecilor dezafectate ale episcopiilor române din Oradea.

Școala, cu șirurile ei derizorii de note bune, nu a fost decât o anexă a interminabilelor delicii ale lecturii, înspăimântată numai că ar putea să-și epuizeze vreodată obiectul pasiunii.
Vorbesc mereu despre citit pentru că scrisul s-a legat întotdeauna de el, pentru că nu a fost — atunci, la începuturile lui, mai ales — decât un frate mai mic al lecturii. Și chiar dacă a depășit-o în importanță cu timpul, cititul nu a încetat până azi să fie pentru mine cel mai important concurent al scrisului: un concurent care are, în plus, imensa calitate de a fi fericit.
Am început să scriu din dorința de a face, la rândul meu, ceea ce admirasem mai mult — pagina scrisă — și am scris un timp, cu încântare, în felul tuturor scriitorilor pe care i-am iubit. Așa cum, în natură, ontogeneza repetă întotdeauna filogeneza (un embrion uman, de exemplu, trecând prin toate speciile înainte de naștere), am trecut prin toate epocile istoriei literare, înainte de a ajunge la mine însămi. Ultima a fost aceea a generației mele, în starea de spirit a căreia se înscrie primul meu volum, volum pe care îl consider aparținând pre-nașterii mele.

Între prima și cea de a doua carte s-a întâmplat ceva ce avea să producă o adevărată cotitură în destinul meu artistic: moartea, în condiții tragice și înainte de a împlini cincizeci de ani, a tatei m-a smuls din euforia generației, punându-mă în fața unui dezastru care era numai al meu și a cărui asumare a însemnat pentru mine definitiva ieșire din copilărie. Nici un alt eveniment de atunci încoace nu a mai avut o asemenea pondere în destinul meu ar-tistic și moral.
Spuneam la început că n-am crezut niciodată că aș putea deveni altceva decât scriitor și că cei din jurul meu au acceptat ca naturală — convingându-mă poate și pe mine de firescul ei — această situație. Statutul neobișnuit, oarecum de excepție, în care am fost închisă astfel de la o vârstă foarte fragedă, a avut părțile lui rele și bune, care, în egală măsură, m-au marcat și mi-au determinat devenirea.

La început eram mândră de condiția mea deosebită de a celorlalți copii, și chiar dacă, crescând, pe cât se accentua deosebirea, pe atât mândria mea scădea, a trebuit să ajung la facultate ca să realizez cât de frustrantă este, în planul vieții, această poziție ieșită din comun, această atenție specială care, ca un zid invizibil, te separă, fără a te ascunde, de ceilalți.
Pe cât înaintez în maturitate, urăsc și mă înspăimântă tot mai mult condiția (atunci, când este) de monstru sacru a scriitorului, condiție care, sub pre-textul piedestalului, îl smulge pe scriitor dintre oameni, obligându-l la istovitoare eforturi ca să se sustragă curiozi-tății publice și să poată privi în continuare, atent și anonim, lumea prin care trece.
Atât de precocea descoperire a vocației a avut însă și partea ei bună: fixându-mi devreme țelul, m-a împiedicat să rătăcesc în căutarea căii de urmat, iar înălțimea lui mi-a dat o privire gravă și critică asupra perspectivei. Am crescut cu desăvârșire lipsită da ambiții (nici măcar literare) pentru că știam că pe drumul meu nici un fel de cu-cerire nu mi-ar fi fost de folos, iar literatura nu puteam s-o cuceresc pentru că mă aflam înlăuntrul ei. Toate îndoielile, toate suferințele, toate nesiguranțele, toate comparațiile s-au desfășurat pentru mine în absolut, în su-fletul marii literaturi, iar orgoliul asumării lor se plătește atât de scump, încât în afară nu se mai vede decât o mo-destie înrudită cu indiferența.

Nu știu dacă, văzute din exterior, rândurile de mai sus par să aibă — așa cum simt eu — o legătură cu devenirea mea poetică. Ele explică, în orice caz, însușirile (calitățile și defectele, care se confundă cu atâta ușurință) mele de scriitor: seriozitatea care poate părea excesivă, lipsa gratuității, viziunea cuprinzând într-o aceeași aură binele și frumosul. Nu mi-am permis niciodată să mă joc cu vorbele, pentru că am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome și diferite, asemenea acelor pereți de mănăstire medievală pictați cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinți.
Pentru că am înțeles devreme că scriitor nu este cel ce scrie, ci acela care se exprimă cu ajutorul scrisului, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală în cadrul căreia obligația de a mă exprima determină obligația de a exista pentru a fi exprimată. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors.