Poezia aparține totului. Întregului general valabil și sfânt. Este instrumentul acestui întreg. Poezia este instrumentul prin care spațiul nostru mental cu caracter dual va pierde aceste opoziții devenind unitar. Poezia este instrumentul prin care mintea omului va scăpa de opusul lucrurilor. Instrumentul prin care vom putea crede direct în frumos, fără nici o implicare comparativă a răului care de altfel nici nu ar mai exista. În asta constă spiritualitatea ei. Acest fenomen nu se produce prin excludere, prin distrugere, ci prin includere. Prin asimilare. Prin iubire. Acesta este tărâmul pe care acționează poezia. Poezia transformă toate sensurile în același sens. În sensul paradisului. Ca primă nostalgie. Ca primă și curată iubire a omului cel mai copil. Poezia este cea care unește toate stările în conceptul de frumos. În poezie se contopesc mai multe senzații născând o nouă și singură senzație. Aceasta pare să fie poezia, o cercetare în domeniul senzațiilor și a sentimentelor. Cu singurul scop de a renaște îngeri. În interiorul ei cuvintele se freacă unele de altele și își șlefuiesc înțelesul. Cele urâte redevin frumoase. Poezia transformă negativul în pozitiv. Nu îl distruge. Poezia este economică. Poezia nu pierde nimic. Poezia câștigă mereu. Poezia se naște în continuu și nu moare niciodată. Tot ceea ce conduce la transformarea unui diavol în înger este poezie. Până când nu vor mai exista diavoli ci numai îngeri care vorbesc într-o limbă de frișcă proaspătă și foarte omogenă. În limba liniștii interioare. Ea participă la construirea tăcerii definitive. Pentru că ea are culoarea în care se văd toate culorile, forma în care se văd toate formele, sunetul în care se aud toate sunetele. Aceste forme care cuprind toate formele, culori care cuprind toate culorile, sunete care cuprind toate sunetele, înțelesuri care cuprind toate înțelesurile, sunt descoperite din când în când de un oarecare cercetător pe care îl mai numim și poet. Deschid dicționarul și văd tot ce e de văzut: galaxii, galaxii, galaxii, stele, galaxii, galaxii, galaxii, stele, stele, stele, stele, sori, sori, galaxii, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele sori, galaxii, stele, stele, stele, stele, stele, stele, stele, stele, sori, sori, sori, sori, sori, sori, sori. Lumină. Lumină. Lumină. Lumină. De sute de mii de ori lumină. Ura! Lumină care se freacă cu îndârjire de lumină, născând lumină. Când lumina se fute cu lumina se naște poezia. "Florile răului". "Piftie de lumină". Și iar stele, galaxii, stele, stele, stele, galaxii, sori, stele, galaxii, sori, stele, galaxii. Uuuuuuaaaaaaaauu! Ce spectacol! Ce reprezentație. Spectatorii au izbucnit în aplauze. Și-au rupt hainele de pe ei și se iubesc până la sfârșitul poeziei. Și la sfârșit devin si ei niste stele, stele, stele, galaxii, stele sori, galaxii, stele, sori, galaxii, stele, stele, sori sori, sori, stele. Uuuuuuaaaaaaaauu! Ce spectacol! Spectatorii au izbucnit în apaluze. Și-au rupt hainele de pe ei și se iubesc mereu de la început. Prin poezie de ținem de inimă, ne ținem de soare, ne ținem de suflet, ne ținem de mamă, ne ținem de tată, ne ținem de mine, ne ținem de tine, ne ținem de tot pentru că mi-e soare de valuri, mi-e cer de pământ, mi-e viață de moarte, mi-e suflet de înger, mi-e tine de mine. Cam asta ar trebui să fie rostul poeziei. Dar nu a vorbit nimeni despre stele. Cu atât mai mult despre cele care cădeau pe limbă din cerul gurii mele. Pentru că dacă ai soare e bine venită și câte o ploaie din asta din când în când. Să se mai răcorească pământul.