Nu știu de ce, sau poate că știu de ce am această stare atat de proastă, această stare pe care eu vreau să o numesc DURERE.
Doare, doare rău atunci când știi că cineva te vrea sau nu te vrea, că te iubește sau doar te amăgește cu frumoase cuvinte, cu frumoase promisiuni care nu se vor implini niciodată.
Scriu. Scriu versuri, poeme, proză, amintiri, gânduri, dar nimic din ceea ce scriu nu sunt ceea ce aș vrea eu să fie.
Să fie oare de vină vremea de afară? Să fie oare nostalgia toamnei care tocmai a trecut? Să fie un moment de slăbiciune al vieții mele, să fie gândul că nu te voi mai vedea vreodată, să fie viața asta atât de nemiloasă...Ce să fie?
Am ajuns să fiu sclava visuriulor mele, vise care nu știu dacă mi se vor îndeplini vreodată, dar măcar am avut curajul de a le visa..
Am ajuns să cred că nimic din lumea asta nu-mi va mai putea aduce zâmbetul pe buze, că singurul lucru care mi-a mai rămas să fac, este de a supraviețui, de a merge înainte, chiar dacă nu voi mai simți că...trăiesc.