Având sprijin în piciorușe și-n atotputernicul liber-arbitru, cobor dealul aspirațiilor și nu știu ce să fac cu scara cuceririlor mele. Umbra mea cea lungă din zori s-a strâns sub pașii mei la ceas de-amiază. Sunt o omidă călătoare, un drum și un drumeț în același timp. Prin tălpile-mi de domnișoară răsună-n mine sunetele pământurilor date-uitării, cele care întreabă: de unde ești? Înfrățiți cu Eul neîntregit, dăm uitării sinele întunecat, și recunoaștem că suntem din locuri nenumărate. Sunt lucruri de care n-ar trebui să fim întrebați, pentru a nu fugi de soartă. Or, ne promitem zilnic să ne luăm singuri hotărârile, să ne îmbrățișăm soarta cum se cuvine.
Cum să mă contopesc în aspirații înalte? Lumina dinăuntrul meu de târâtoare e lanterna unui vas de sânge. Omizile răstoarnă frunzele de copac pentru a-și găsi libertatea, dar când se văd deschise spre stele le începe spaima de a nu mai fii. Și totuși, ca orice muritoare, se întreaba zilnic: unde-i fructul cel mai copt?
Pe acest drum al vieții, îți faci și prieteni. În orice dialog se caută armonia, căldura sufletească, dar cu omida poți avea multe surprize...Cu prietenii pe care și-i face o târâtoare nu trebuie să se stea zi de zi din două motive: te obișnuiești cu aceleași fețe mereu, devii dependent de ele, și, la un moment dat, își doresc să-ți schimbe propria-ți viață, să ți-o dirijeze.
Când călătorim nu ne putem înălța deasupra desăvârșirii, nici cădea mai jos de neizbânzile noastre. Și din cer se vede cum mila ne rătăcește singuratatea. Când și cum ne recunoaștem singurătatea de călătoare? O furtună tăcută ne înlătură crengile uscate și ne împinge secretele către inima vie a pământului. Din nefericire, nu suntem niciodată pregătiți pentru surprizele vremii!
Numai cei ce au responsabilitatea de a înțelege vor înțelege totul. Aceasta-i cauza pentru care mulți merg încâlcit și acesta-i răspunsul la “de ce”-ul atâtor de puțini care știu să transforme nisipul în aur. Ce se va-ntâmpla cu tot ce intră-n posesia nisipului, cu tot ce apare-n jurul focurilor noastre? Am la îndemână scuze cu care să justific că focul nostru interior nu va ajunge aur: în noi e o șansă a schimbării nisipului în liniște prin clătinarea conștiinței, prin golirea și umplerea ei cu spumele memoriei; focul e stins de valurile minții. Conștiința diurnă ne ascunde esențele prin cenzuri, prin simboluri, dar puterea omizilor ar trebui să stea în visuri. Așteptăm degeaba să ni se toarne vinul pentru vise, deși visele-s limbajul Domnului. Și ai două vise alternative: să aștepți înrușinat reîntâlnirea noastră după atâta ‘vai’, sau să cauți perfecțiunea noroiului, un noroi devenit virtute. Mă liniștesc însă când știu că nici Adam nu a confundat înainte de păcat spiritul cu material! Când treci toate problemele prin sita rece și fără viață a unei rațiuni neluminate de visuri, îți va fi de-ajuns ca dorul să-ți strângă praf și spumă, spre închegarea unui alt corp.
Am ajuns doar la mijloc de drum. Nu am vocație de omidă anahoretă și-mi dau seama în van că sediul nemuririi e unul teologic. Ce pot să fac cu propria-mi ignoranță? Nu avem decât să credem că, într-o lume mai deplină de-o să fim, ceea ce aici noi am străbătut să nu fie destrămat, ci întregit. Și acum plec cu frumusețea drumului parcurs...