Nu pot sã plec pânã nu îi mai ofer speranței câte un strop din termenii de comparație, un ecou al copilăriei mele. Universul a transpirat mult pânã a nãscut un alt aluat rebel. M-am nãscut liber și apoi am evoluat. Nepricepând la timp ce e copilãria, nu mi-a rãmas șansa decât sã înțeleg prea târziu ce-a fost cu ea, sã percep faptul cã odiseea copilãriei mele n-a fost scrisã pe nisip, ci în eternitate.
Copilãria îți oferã nuanțe. Prin acea naivitate crezi în propriul tãu ideal. E vârsta când nu știam cã zãpada poate fi o stare sufleteascã, dar parcã eram conștient cã stau la mijlocul drumului dintre maimuțã și înger.
Din copilul de altãdatã, aș salva mãcar semnele de întrebare, cu toate că, prin intențiile de atunci, puteam deja mișca și stelele și luna. Și așa, polemizând cu astrele, mi-am compus câteva ode. Și ce mare era înãlțimea de la care mi se deschidea atunci parașuta! Decoloram zdrențe din noapte și zãrile mi se brodau în roz. Ca o punte fragedã peste abisul ce te cuprinde dincolo de 10 ani, faci legãtura între aur și noroi. E vârsta când încerci sã înțelegi pentru ceea ce lupți. Nu știam ce este sãrãcia, cãci eram un magazin cosmic ce vede altfel orice curcubeu. În mine creștea un soare cu ploaie peste o grãdinã, și nu cunoșteam nici ce este jungla sau deșertul.
Privind din depărtări copilãria, observi cum zarurile destinului nu pot fi citite, fiind în mers precum nisipul ce își dorește sã redevinã stâncã. În schimb, greutatea nisipului clepsidrei nici nu o simțeam. De acolo pornește poate însãși veșnicia, chiar dacã timpul te încadreazã în divinitatea sa efemerã. Și stai cuminte ca o carte pusã in biblioteca ordonatã a universului.
Uneori, copil fiind, ascultam privighetoarea și priveam jocul lebedei și al trandafirului, simțindu-mă stelar, tresãltând când conștientizam contemporanitatea mea cu aceste trei minuni. În interiorul meu s-a dezvoltat o dragoste ce vroia sã zburde pe ape sau câmpii, fãrã sã le atingã. Sau poate s-a dorit sã fiu sirenã, deși sirenele dispãruserã deja de teama dinozaurilor umani.
Ce poate fi copilãria decât un week-end sãpat în eternitate, o cãlimarã revãrsatã pe pãmânt sau o operă eternã pentru o lume efemerã! Credeam cã trec prin clipe de nedumerire, dar în intimitatea sferelor astrale eram izvorul enigmatic ce escaladeazã absolutul, un mic bloc de marmurã, sensibil la intemperii. Când ești mic, cine greșește este drumul, tu nu ai nici o vinã. Ești fericit cã nu faci interviuri cu Dumnezeu și îl aștepți pe Pilat din Pont sã se spele în apele tale de copil. Când mi s-a turnat în apa vie și a ieșit vin, simțeam precum un munte ce împãdurește, eram natura în cãmașa ei de noapte.
Aspirațiile au început sã îmi creascã, și brusc m-am dat jos din copacul în care mã jucam. Orice joc încolo poate trece drept curat, însã degeaba m-am temut că îmi tot crește mãrul din gâtul lui Adam. Greu am recunoscut cã a poposit un mãr și în interiorul meu. De fapt, țineam lumina lumii și nu știam cum sã îmi conserv spiritul de flacãrã. Acum, când vinul mi se transformã în apã, am rãmas cu un mãnunchi de nostalgii. Copiilor li se iartã totul, dar parcã prea târziu. Și iatã cum azilul copilãriei sau a cãrții noastre e anticariatul!
De mult țin sub limbă dulcele sâmbure al copilãriei, cãci mâine e azi, și azi e ieri. Prin amintirea zmeilor copilãriei nu vreau sã ating vreo formã de perfecțiune, că ar fi prea monoton, și doresc doar ca viitorul sã fie îngãduitor cu zâmbetul meu de copil. Coronițele de spini sã mai aștepte pânã când geniul copilãriei se va revãrsa în cer, cãci numai astfel îmi iau revanșa de la jocul din copilãrie.