Mai am putin loc stramt in mine, in eul ce peregrineaza spre esential. O iau zilnic de la capat pentru a-mi gasi partea nevazuta a nasterii sau pentru a incerca sa contribui cu cate o pauza intre doua spovedanii facute constiintei mele. Am in palme cuie cu care il ranesc pe Creator in timpul rugii mele. Ma servesc de cuie, ca orice muritor, pentru a fi invatat cu renuntarile. Din josul spre susul vietii, ofer renuntarilor o gradina suspendata deasupra timpului si gestului. Si cum viata are deschideri, am ajuns intr-o zona din care incepe sa se ingusteze.
Ma aplec asupra lumii mele de renuntari, asemeni pianistului asupra claviaturii, si recunosc ca Sf. Ilie incepe sa dea cu traznete unde trebuie; probabil ca si-a remodelat harta simturilor. Am renuntat la toate, dar nu pot renunta la cautarea unui suflet, la acea pereche de ochi lasata sa se-nchine nu pentru somn, ci pentru totdeauna. Cu cine sa-mi impart picaturile de sange? Stie vreo geometrie sa-mi aseze pe frunte zarea care nu se vede? Caut alternative durerii necesare. Cerul mi-e senin, pentru ca a stiut sa-si ascunda norii, ca a stiut la ce sa ma faca sa renunt. Orizontul obsesiv al omului e mersul, dar ma intereseaza numai pasirea, trecerea spre infinit in doi. La orice se poate renunta, dar la pasul in doi, niciodata. Si, cand iti gasesti perechea, ii soptesti la ureche:
-Jumatate din mine esti tu, ca o cetate scoasa de poeti la licitatie. Pana cand e loc de-nchinari in cetate? Leaga-ma, iubire, cu un fir de iarba, la tine sa nu pot niciodata renunta!
Luceferii sclipesc in castaniul rotund al ochilor ei. Bataile inimii palmuiesc cuvinte si ne intrebam retoric pentru ce mai locuim cuvinte, daca instinctele sunt de-ajuns? Si simti cum respiri o lumanare ce arde, simti cum esti plans de ceara, iubire si dor. Eram nimic mai mult decat doua lumanari. Cine intelege profunzimea lumanarilor aprinse-n ferestre oarbe? Cei care si-au uitat canalele deschise. Sunt convins ca in lume exista mii de alte inimi care-si cauta locuirea lumanarilor...
Cum stau asa, pe acest pervaz al vietii, mi-e teama ca dragostea noastra sa nu fie doar un motiv al iernii cand plang fulgii, doar o lepadare a zapezii de catre nori. Ca toti Adamii mileniului trei apare frica de neputinta, o refuzare a iubirii-n chip de sarpe si mar. Si ajung in puncte de inflexiune din care astept ca zeii sa-mi daruiasca segmente de timp pentru acest drum frumos spre mai departe.
Iertare, fiindca eu, de-atata renuntare, nici nu mai stiu ce fac. Parca as fi fluturele condamnat sa traiasca 24 de ore de viata. Raman in urma, si invidiosii imi soptesc ca nu-s bun de victorii-n viata, pentru ca am renuntat la atat de multe aspecte ale vietii: bautura, tigarile, cariera si multe altele cuprinse in etc. Pacatul ca nu se poate cu de toate ma trezeste ingropat la radacina noptii, loc unde-am ajuns precum marea cu o singura corabie, precum picurii de mare iubiti in eternitate.