Intotdeauna, in existenta noastra mai mult sau mai putin stralucita, avem nevoie de repere. Si acest lucru este mai pronuntat, cred eu, in momentele de criza. Cand debusolarea, confuzia, nesiguranta ating cote maxime. In lipsa unor lucruri concrete sau familiare, de care sa ne agatam, simtim nevoia sa umanizam mediul ostil din jurul nostru, la fel ca si primii cuceritori. Iata cateva repere din isoria personala. Obiecte insignifiante, chiar meschine, din jurul meu care au jucat un rol neasteptat.
Cand am venit in 1990 in Bucuresti, pasind intr-un univers strain si perceput de mine ca ostil, primul prieten pe care mi l-am facut a fost un abtibild simpatic, lipit pe frigiderul bunicilor. Un cap de catel. Lui aveam sa-i spun totul, privindu-i figura zambareata suferintele mi se vor alina. Acest cap de catel a existat simbolic in toata viata mea de liceana.
Rand pe rand, am traversat diverse etape. Bucurestiul s-a apropiat de mine. De multe ori am luat-o pe strazi aiurea numai ca sa vad unde duc. Ma asteptam de fiecare data sa dau peste altceva, febra descoperirilor devenise pentru mine un fel de drog. Sticla de coca cola din fata barului Student din Grozavesti imi dadea, insa, in fiecare seara sentimentul mult dorit de siguranta. Ma intorceam in fiecare seara in camera mea ca intr-o insula. Priveam pe geamul mare, de camin, da, sticla de coca cola stralucea in intuneric, iar rasetele contagioase ale albanezului jucator de biliard erau tot acolo.
Anul trecut am fost transferata cu serviciul undeva, la marginea Bucurestiului. Maidane pustii, gunoaie si calea ferata Bucuresti-Constanta sau invers. Noi posibilitati de descoperire, da, dar mai intai trebuia ca universul acesta sa-mi fie prieten. Asa a ajuns trenul de la trei fara douazeci sa aiba o importanta covarsitoare pentru mine. Putem sa-l vad in fiecare zi, prin el monotonia era sparta si capata sens. Trenul acela imi ordona orele haotice sau imi tempera frica de a trai mai departe. Nu mai vorbesc ca puteam sa-l iau oricand. Oare unde m-ar fi dus?