Există în volumul de poeme „Între lacrimi și zâmbet” (Ed. Etnograph, 2003, Cluj Napoca) al Adinei Stoicescu (titlu cam anost și neadevărat, poate „Lacrimi și zâmbete” să fi fost mai potrivit), zic: există o încântătoare uimire în fiece vers, în fața revelației că un sentiment poate primi forma concretă a cuvântului. Pare-mi-se a fi un început ingenuu, cu exclamații copilărești și, prin urmare, atât de revelatoare atunci când descoperi verbul „a iubi” și neasemuitul substantiv intraductibil „dor”. E o bucurie fără margini să poți transmite că te doare sufletul de atâta dor, că trăiești suferința iubirii. Adina Stoicescu crede cu atâta sinceritate în versul său, încât micile nesiguranțe lirice se topesc ca prin farmec. Ba mai mult, chiar influențele iminente ale liricii românești de până la sine se pierd copleșite de această bucurie de a se fi întâlnit cu acel cuvânt potrivit, care o exprimă precis și în întregime.
Aceste dulci reverii fac, în fapt, poemele. Altfel spus, între lacrimă și zâmbet nu există încă nici o punte solidă, ci doar un balans sentimental. Poeta, cu o nobilă delicatețe, sintetizează în haikuuri, ca apoi, dezinvoltă, să se mărturisească iluminată în balade. Urmele luminoase ale „rubinului curgător” trec în timp: „rubin curgător / învârte ceasornicul / vârstelor mele”. Sau: „constelații de păsări / aduc pe aripi / lumina vie”.
Poeta Adina Stoicescu are o plăcere aproape zeiască să-și rostească sentimentele, ferindu-se cu dibăcie de narcisism. E adevărat, iubirea și dorul stau în centrul fiecărui poem, experiența proprie e de neprețuit, se simte încordarea ființei încercată de energiile incomensurabile ale dragostei. Percepția dorului drept axă a vieții pare o altă revelație care merită cuprinsă în sistemul propriu de valori: „Din gândul meu înalt / pe dorul meu adânc în prelungire / îmi fac o axă vertebrală / cu două sensuri pozitive de iubire…”. Cum se vede, cuvintele se încarcă de sensurile iubirii până la durere. Astfel că descoperirea cuvântului se conjugă cu mărturisirea iubirii și rostirea dorului.
Chiar dacă arar iese din lumea sa interioară, uneori speriată, alteori șovăitoare, poeta este întotdeauna uimită de miracolul din jurul ei. Dar atunci când o face, se nasc adevărate bijuterii lirice, de felul poemelor „Cântec pentru îngerul păzitor”, „Bunavestire”. Iată cum începe acest ultim poem, unic, probabil, în lirica din ultima vreme: „Cu suflet străveziu în palmele unite / Maria se așază-n rugăciune” – ca să se sfârșească atât de liniștitor și de sugestiv: ”Maria adormi într-un târziu, / cu mâinile pe pântec odihnind”. Sau, în primul poem invocat: „Iată-l, doarme liniștit. / Ce-ar putea să mi se-ntâmple / Apa clară dintre tâmple / nu produce nici un val / și-n nisipul de pe mal / n-am lăsat nici o durere, / nici un dor, nici o plăcere, / nici un gând împotmolit”.
Numai aceste două balade ar fi suficiente pentru a legitima o voce în poezia de azi. Dar Adina Stoicescu, descoperitoarea cuvântului asemenea lui Orpheu, nu se oprește decât ca să-și liniștească respirația în mici sinteze lirice, așa cum spuneam undeva, la începutul acestor rânduri. Chiar dacă încă se oprește la experiența sa interioară, încercând să-i confere forță generalizatoare, cu scurte inserții de filozofie a vieții, Adina Stoicescu descoperă un lucru remarcabil: fiecare cuvânt își are rolul și forța sa, nu există cuvinte favorite, demne, și altele fără expresie, nedemne de a sta într-un poem. Cu sârguință și risipă de fantezie, poeta le învie, le umple cu semnificații, cu trăiri… Cu îndoială scrie: „De-a lungul timpului am lăsat / atâtea cuvinte în mine ucise / că nici nu mai știu să le exprim / cum se cuvine. (Cum se cuvine?)”. Sau și mai bine: „Nici nu știu când mi s-a rupt / buzunarul de la piept, / acela din interior / cu actul de identitate”.
Ei bine, actul de identitate al Adinei Stoicescu este acest volum iluminat de descoperirea Cuvântului!

Apărut în publicația DRUM nr. 352