Seară.
Ajunsă acasă, după o monotonă zi de muncă, identică cu toate celelalte, duc ritualul zilnic până la capăt: hrănesc pisica, mă hrănesc și pe mine cu ce mai găsesc prin frigider, fac duș și mă bag în pat. Apăs pe telecomandă dintr-un fel de reflex necondiționat și aceasta, telecomanda, îmi rămâne lipită de degete, împotriva conștiinței, care îmi urlă previzibil în urechi „pune mâna și mai citește și tu ceva!”. O ignor momentan, spunându-i că mai am câteva canale și ajung pe TVR Cultural, ceea ce ar putea echivala destul de bine cu o lectură, dar ... ghinion, pe drumul către dau peste chipul lui Bruce Willis (brusc uilis pour les connaisseurs).
- Numai câteva cadre, îi spun eu conștiinței. Oricum, cred că l-am mai văzut, așa că...
- Da, da, lasă că știu eu, TE știu eu!

Filmul nu mi se părea deloc cunoscut. Ori era nou, ori îl văzusem și împărtășise soarta tuturor filmelor – îl uitasem. Acțiunea era suficient de captivantă, așa încât vocea aceea interioară a trecut la capitolul „adormite”. In foarte scurt timp, însă, într-o pauză publicitară, am urmat-o și eu: „închid ochii numai puțin, până se termină reclamele, prea mă ustură de la atâta calculator și la ăștia reclamele țin suficient cât să mi-i odihnesc...”. Am adormit buștean, însă cu gândul că trebuie să mă trezesc când începe filmul. M-am trezit, dar când filmul se terminase. Era genericul de sfârșit, curgând frumos în alb pe negru...

Frustrare? Un pic. Mă liniștesc repede, recapitulând firul poveștii și momentul la care s-a rupt, de prin hăurile memoriei mele buimace de somn și ajung la singura concluzie potrivită, menită să-mi continue un somn liniștit: dacă era brusc uilis, sigur s-a terminat cu bine, copilul a scăpat.

Iată ce bine e să existe super eroi! Iată de ce avem nevoie de ei, pentru ca lucrurile care o iau razna din motive independente de voința cuiva, să devină previzibile și să se încadreze pe făgașul normal în orice condiții. Pe acest actor mă voi putea baza întotdeauna, chiar dacă adorm în mijlocul celei mai palpitante acțiuni, în care sorții nu par să-i fie favorabili. Va ști cu siguranță să încline balanța de partea lui și a dreptății, oricât de vitrege ar fi condițiile.

In viața de zi cu zi nu există super eroi. Ar trebui să existe. Ne-ar fi mult mai ușor tuturor. Dacă am „adormi” un pic în timpul vieții, ne-ar fi foarte bine să știm că, oricând când ne vom trezi, ea s-ar termina cu bine. Viața nu e film, o să-mi spui, dar n-ai avut niciodată senzația că ești un simplu spectator? Că nici dacă te interpui între ecran și proiector, nu ești văzut, ci ești perceput doar ca o umbra deranjantă?

Si chiar actor în filmul propriei vieți de-ai fi, n-ai simțit niciodată că nu primești de la ceilalți replicile din scenariu? Sau că scenariul e de-a dreptul acroamatic, iar tu ești doar un figurant, deși ți s-a promis rolul principal? Că uneori îți vine să îl iei pe regizor de gât, pentru că nu respectă nici o regulă? Nu ți-a venit niciodată să-ți dai demisia, având senzația că joci degeaba rolul și că filmul e unul de duzină? Eu una sper ca după ultima proiecție a filmului personal, bunul regizor să mă invite într-o sală privată și să-mi proiecteze „making of”-ul, filmul realizării filmului.

De fapt, în blockbuster-ul vieții fiecăruia, super eroul ar fi bine să fie însuși Regizorul.