În satul acela, unde toată lumea era nu numai extrem de credincioasă, dar și destul de sobră, probabil din cauza distanței relativ mari de tumultul Capitalei, el avea o reputație proastă încă înainte de a se fi născut. Asta pentru că părinții lui erau cei mai săraci oameni din comunitate, o comunitate umană care, desigur, ar fi putut fi extinsă dincolo de granițele acelui sat dar asta nu are acum prea multă importanță și în plus erau foarte rar văzuți la biserică unde refuzau toate pomenile ce li se ofereau. Așa că încă înainte de a se naște în micul sat de munte, Francezu’, cum ajunseseră până la urmă, după 13 ani, să-i spună toți, bineînțeles în batjocură, așadar încă înainte de a se naște Francezu’ avea o reputație proastă.
Copil fiind asta se reflecta în faptul că la școală era pus mereu în ultima bancă și la fotbal stătea mereu în poartă. În corul bisericii nu s-a pus vreodată problema să cânte. De altfel Francezu’ pornise de la ideea că nu are voce așa că lucrurile se rezolvaseră, într-un fel, de la sine și nu a mai aflat niciodată dacă, într-adevăr, are sau nu voce de cor. Dar nu acesta este lucrul cel mai important care i s-a întâmplat în viață, gândind că Francezului i s-a întâmplat vreodată ceva important în viață.



Poate întâlnirea cu Maria să fi fost mai ieșită din comun. Dar asta se întâmpla demult. Acum mi-l amintesc așa cum era pe atunci, un adolescent slăbuț, brunet și tuns soldățește, îmbrăcat cam ponosit. Asta conta în comunitatea aceea mică de oameni gospodari și îngrijiți care își aranjau cu migală geamurile, zidurile și porțile caselor. Când mă gândesc, îl și văd pe Francezu’ chiar ca pe un străin plimbându-se pe străzile acelea curate, pe sub florile atârnate la geam. În orice caz, nu părea că îl interesează prea mult ce se întâmplă în jurul lui, în general. Ceea ce iarăși nu dădea bine. Maria, franțuzoaica, așa i-au spus o vreme după ce au văzut-o plimbând-se cu Francezu’, era nepoată de văr cu primarul comunei ceea ce bloca din start orice fel de relație între ei doi. Eu însă cred că franțuzoaica, nu i-au spus așa decât puțin timp și pe ascuns, deci cred ca franțuzoaica l-a iubit pe Francezu’ așa cum nu l-a mai iubit nimeni, în afară de mama și de tatăl lui.



Era singur la părinți, oricum oamenii nu și-ar mai fi permis să întrețină încă un copil. Simpli și respectuoși, trăiau cu ce aveau prin gospodărie și în plus, taică-su se ducea din când în când prin Capitală de unde se întorcea cu bani. Se vorbea că face cine-știe-ce, ba că fură, ba că muncește cu ziua munci murdare pentru că de fapt bani nu prea aveau. Adevărul este că tatăl Francezului avea doctoratul în economie, fusese unul din cei mai prosperi oameni de afaceri dar renunțase iar acum, uneori, mai acorda consultanță atât cât sa-i pună Francezului un ban deoparte. Dar astea nu le-am aflat decât mult mai târziu.



Când i-am cunoscut stăteau într-adevăr, în cea mai mică și mai sărăcăcioasă casă din acel sat. Un sat în care, în afara lor, toată lumea era într-un fel burgheză pentru că moșteniseră, din generație în generație, un pământ foarte rodnic care în plus a mai fost și cumpărat în parte de către stat ca să construiască niște pensiuni cochete pentru turiștii străini care veneau din toate colțurile lumii. Așa că în afara Francezului și a părinților lui toți aveam mașini și conturi la banca din Capitală și ne cumpăram un rând de haine noi de la oraș în fiecare lună.
Când am intrat în casă la ei pentru prima oară am rămas mirat de felul în care pot să trăiască trei oameni maturi în două camere mici, cu un televizor și o bucătărie în care aveam impresia că mă sufoc. Și nu pot să spun că era dezordine, dar nici ordine nu era.



Ceașca de cafea goală zăcea pe masa din sufragerie, pe masa din bucătărie erau firimituri, cărțile citite din bibliotecă stăteau te miri pe unde iar vasele din bucătărie nu erau toate spălate de la ultima masă. În schimb, micuța grădină din spate era o minunăție în care, în spatele florilor creșteau, perfect aliniate în răsaduri și solarii, cartofi, roșii, ceapă, varză și tot felul de alte lucruri care nu îmi dădeam exact seama ce sunt.



N-am apucat să-i cunosc prea bine pe părinții Francezului care oricum erau foarte discreți și destul de tăcuți. Noi doi eram colegi de clasă iar el de atâta stat în poartă ajunsese să fie un portar extraordinar și îmi salva reputația mie, care eram căpitanul echipei, dar un foarte prost fotbalist. Mai bine am cunoscut-o pe franțuzoaica, de care cred că mă și îndrăgostisem, dar ea îl iubea pe Francezu’ așa cum, sunt sigur, nu l-a mai iubit nimeni în toată viața, în afară de mama si de tatăl lui. Însă după întâmplarea de la care, pentru o scurtă vreme și numai pe ascuns, ea și-a căpătat porecla, nu și-au mai permis să fie văzuți alături.
Francezul era un adolescent destul de tăcut. Asta poate și din cauza proastei reputații pe care o avea în oraș și pe care reușise să și-o amplifice când a început să afirme că este fericit și după aceea să o repete răspicat ori de câte ori avea ocazia. M-am gândit de multe ori ce ciudat este că nu a fost poreclit Mincinosul, ci comunitatea acelui sat de munte a preferat să-i spună în continuare Francezul. Pentru că el nici măcar nu știa franceza.



Eu am plecat la facultate și în rarele dăți când veneam acasă nu mai aveam timp să mă interesez de nimeni, satul de munte mi se părea o lume de la care am evoluat spre o altă planetă. Așa că am pierdut legătura cu Francezul până când, târziu, am primit o carte poștală din Paris chiar pe adresa mea de acasă, din Capitală, în care mă întreba ce mai fac și îmi spunea că, în fine, vorbește franceza fluent.

bobadil





La mulți ani, Magule!