Natura este speranta mea, pentru ca Dumnezeu e prea departe. Creatorul se odihneste in ascultarea de sine cu tacerile de ieri si simt cum mi se reteaza punctul din care fiinta mea plecase in urma cu cateva decenii. Firul vietii s-a si rupt in cateva locuri, dedesubt asteptand o plasa neagra, pe care o refuz. Fiind inzestrat numai cu inteligenta proprie, simt ca nu sunt in masura sa gasesc o explicatie pentru toate lucrurile. Mai mult, mi-am descoperit si propria ignoranta. Liniste, hai, sa ma ascult tacut! N-a ramas decat umbra in linistile mele. Umbra lucrurilor din alte locuri e aruncata aici, o cicatrice in inima mea.
Stateam intins pe spate, in fundul gradinii bunicilor, si priveam cerul. Sub forma unor aurore boreale, trecea deasupra timpul, o perdea trasa din cer peste obisnuitele stele. Simtindu-se oarecum vinovate de trecerea clipei, frunzele se-ntorceau cu spatele. Se matura intinderea de verde pe cortina albastra, se cantareau potopuri cosmice de lacrimi. Mi s-au naruit cu bunastiinta stele in lacrima din ochi, stiind ca taina caderii stelelor e prabusirea lor direct in apele limpezi. Numai astfel mai cuvanta, in lacrimi, steaua din care am venit.
Bateam in crugul noptii efemere cu nu stiu care lenevie a visarii mortii. Durerea mea razbuna intunericul. Incotro se duc noptile? Hei! Pana cand, pana unde e noapte? La ce ora mai rasare soarele? Obosit sa scutur anii ce mi-au fost raspuns, astept zapada ce coboara cerul. Toti anii se-aduna in noaptea mortii. Tind sa ajung in mainele in care nu stiu ce voi face in viata care tocmai a trecut, si acum ma initiez in firescul noptilor.
Agasat de privirea mea rotunda asupra intregului nocturn, cerul s-a incapatat si mi-a pus drept lacat luna pe spranceana. Luna oarba se hraneste cu astfel de copaci, de la sprancene pana la os. Sufletu-i ca o scoarta de copac ce se vrea mangaiata, si orice zgarietura ii ucide bucuria clipei. Am avut norocul sa prind luna plina, binevoitoare. Cand e plina, luna lumineaza din directii diferite; asa creste si in noi iubirea, din toate partile. Avem pasi de iubire porunciti catre luna, mereu subtiati de nisipurile pe unde trecem. Cand luna a bandajat cu lumina expresia “noapte buna”, am simtit o tresarire de eternitate in trupul meu, o durere ce-mi sporea farmecul.
Aceasta noapte e nescrisa in calendar. Intunericul m-a chemat, m-a sarutat pe frunte, ca frumusetea de final a vietii sa scape cuvintele care vor s-o cuprinda. Ating infinitul coplesit de negru, ma ridic, ma scutur si ma duc.
Orizonturile obsesive (desertul, marea, satul natal) ma striga in amprenta pasilor lor. Unde mai e ceva de pastrat, in care orizont? Sunt pietre de semn in privirea poetului, dar la marginea vietii nu exista poeti. Maestrul de poezie s-a stins intr-o cupa bauta pe jumatate. Si cum poezia noptii nu se reduce la spunere, minunea mortii e coplesitoare. Daca nu a iesit nimic in viata, pasarile mele s-au speriat si zborul n-a fost la inaltimile indicate. Rugul e gata sa-mi inlantuie aripile, sangele imi arde. Oare cei cazuti vor da sange celor vii? Nu mai stiu cine sunt, ce caut aici, in noapte…