am alungat cu un gest repezit singura femeie ce mai putea să mă încapa i-am frânt
mâinile prin care se uita la cer în nopțile acelea pigmentate cu flăcări și magice ieșiri din trup
am lăsat-o singură să-și răsfire pe degete inele visându-se
arabella în căutarea pelerinei potrivite. voi continua călătoria pe jos
îmbrăcat simplu ca un eremit dăruind săracilor începutul pădurii
și soarele răsărind visându-mă creatură. încă
atârnă de mine ca un text apocrif o pereche de bocanci călătoriți
prin prea multe inimi de sălbăticiuni ce m-au muscat doar în joacă.
între ani mi-am chemat îngerul și i-am zis: ia-mi sufletul cât înca îl mai locuiește iubirea
lasă-mă rece și puțin folositor carne vie pentru ospățul canibalilor cuminți și cu burta
desenată în tușă renascentistă.
m-a refuzat ascunzându-și zâmbetul după o perdea verde
de semne aruncându-mi în poală două lumânări roșii în timp ce urca scările
mormăind ceva despre soartă și timp potrivit
uite înca unul ce crede
că se va rătăci