Frumusețea nu se vede pe sine în oglindă
Dintre toți orbii,
ea știe cel mai bine cum se îmbălsămează
iubirile în tăceri, gesturile tandre în inele de logodnă,
promisiunile în șoapte efemere

Cu picioare lungi, transparente și pasul înfășurat în uitare
când se pregătește să moară
își potrivește un șal negru peste tâmple,
încalță niște cuvinte cu tocuri înalte până la gleznă și trece...
Trece prin dreptul veșniciei, iute să nu-i țină urâtul de urât

Noaptea ei nu se aseamănă cu noaptea noastră
Ea nu visează întâmplător; ea este doar o întâmplare visată

Frumusețea care se poate vedea pe sine în oglindă, nu este frumusețe
A prins-o din urmă urâtul, timpul, singurătatea, noaptea,
a înfășurat-o în haine de sărbătoare și i-a dat drumul pe străzile vanității