ea plînge cu plîns vioriu in față la ceasul de toamnă
unde ne-am dat întîlnire puțin prea tîrziu
pe cînd noaptea cu degetele-i ironice
frămîntă destinul în sentimente carbonice
mi-e gîndul așa de adînc că pare mai negru
decît ultimul gest al sinucigașului ce s-a visat nefericit dar integru
la primul semn de-ndoială aproape de carnea secundei ce curmă
mușcătura lacrimii de pe urmă