m-am lăsat în brațele tale
ispită
dincolo de albastrul privirii neantul
descoperă adâncurile ființei
ochii tăi eresul cuvintelor îngrămădite într-o inimă de piatră
timp adus la hotarul dintre viață și moarte

te citesc filă cu filă în tăcere, nu pot, iubirea din mine doare și atunci tac, știu că tu îmi simți bătaia inimii indurerate, știu că tu vrei cuvinte, mi-am pus lanțuri și lacăte ruginite… poate doar lacrima ta le va deschide, dar te-am rugat să nu mai fii tristă… umbra ochilor tăi îmi mângâie buzele în așteptarea sărutului… era să fie, dar, l-ai prins în sihăstria palmele tale… păstrează-l!

absența ta nisipuri mișcătoare
tac tălpile gândului
într-o căutare întâmplătoare a sinelui
visul
surâsul curcubeului în ploaie
la marginea pasului tău
genunchii mei ating pământul

mi te descrie lumina odată cu minutarele ceasornicului, ești punctul universului meu, apoi linia ce dă contur întunericului… și nu este adevărat! nu te-am răstignit pe crucea cuvintelor…nu am invocat spiritele să te dezlege de taină… am greșit, am luat sfârșitul drept început…îți voi păstra roua zâmbetului sub voalul pleoapelor.


să îmi deschid aripile larg spre lumină
să îți păstrez umbra lacrimii tăcute
gândul să-l dau prinos îngerilor
zvârcolirea trupului meu
să-ți fie parfumul nopților tale

nu

voi prinde lumina sub aripi
îngerii se vor adăposti la umbra tăcerii
trupul meu
chinul nopților tale

amintește-ți că timpul nostru l-am lăsat obol sfinților, am purtat același ritm al inimii plecându-ne genunchii în împreunarea degetelor și ai vrut arderile de tot… nu uita! tu mi-ai cerut tăcerea! ne-am trecut numele în registrul unui fotograf amator - în drumul spre cer


Vezi ce usor se uita oamenii?

Nu le trebuie mult ca timpul să le șteargă urmele, atunci când mâinile nu mai știu a spune, când cuvintele se pierd în neanturi, când depărtările iți amintesc cât de singuri suntem... cuvintele doar iși tineau ritmul lor încercând să nu piarda nici o literă, ca sunetul să ajungă întreg la acel ghioc care tresare jertfindu-se în rana tăcerii... să mă cufund în somnul stins de umbre și să privesc pământul cum îmi face cu mâna loc acoperindu-mă cu frunzele moarte de înghețul lui decembrie... și poate ne vor crește simțuri în loc de aripi să-ți pot întelege zgârcenia zilei... prin colțurile vechi și uzate căpruiul încearcă să dezlege misterul, sferele oblojindu-și sufletul înecat în ierburi de leac... doar întâmplarea ne-a căutata în dimineața firului de iarbă... și ne vom mira cum trec anotimpurile și cum ne mai tragem de sforile inimii, doar universul meditând îți întoarce privirea înfiorată de facerea lumii... iar pașii tăi vor călca cu talpa bătută-n cuie lacrima atât timp cât am putut sa sui...

îmi pun întrebarea prea târziu...