voi muri mestecând ceară de cer


(lui Riemer Haim, profesorul care m-a învățat că
nu trăiești decât atâta timp cât întrebi : de ce?")




gândul că voi muri
mestecând deja ceară de cer
crește în mine cu intensitatea unui copac
pe care nu-l privește nimeni înflorind



mă gândesc la necunoscutele prin care
ecuația traiectoriei mele își frânge hiperbola de un zid
și încep să culeg de pe coada cometelor
fragii cu gust de interogație



de ce n-am adunat de pe streașina dimineții,
atunci când timpul părea un duhovnic fidel,
intonația isihastă cu care cuvintele își supraviețuiesc ?



de ce am smuls prea devreme dintre dale de piatră
smocurile de iarbă polară
lăsând melancolia să roadă nestingherită pistilul stâncilor ?



de ce m-am înclinat sub bolta ușilor greoaie
numărând de-a lungul firului orb de apă
cochiliile prin care memoria ne subminează elanul ?



de ce n-am înțeles ce-mi spuneau ochii mamei
când atinseseră temperatura icoanei
la răsăritul unei stele căzătoare ?



de ce mă rog în fiecare zi pentru o moarte bună
când singura moarte care îmi lipsește
este buna nebunie a egofiliei ?



de ce mă agăț cu imaginația de holograma tunelului
când prin acel halou de cuante impersonale
nu descrește drumul până la vămile desăvârșirii ?




de ce bat darabana cu degetele bătrâne în tejgheaua
de după care țâșnește fumul înecăcios
al gurilor ce trâmbiță moartea poesiei ?



de ce n-am atins din pudoare nota cea mai de sus a nervului
ce ne rescrie pe toți cu caligrafie de seismograf
în cartea de murit a hedoniștilor
care hrănesc omenirea cu tulpini amare de păpădie ?



de ce n-am aflat la timp că în sexul meu
mai crește un sex și încă unul și așa mai departe
până ce am devenit literă scrijelită pe un schit
alături de alte litere nepământene ?



de ce nu m-am mulțumit să număr în fiecare zi
pașii adânci prin care am coborât neîncetat
de-a lungul unei ciuturi pline cu cioburi de oglindă ?



de ce am plecat prea târziu de acasă
luând cu mine doar zestrea mirosului de gutui
din fotografiile de grup cu femei moarte ?




de ce nu mi-am spălat în toate duminicile fața
cu răcoarea incandescentă a rugăciunii
de a-mi vedea de veșnicia mea liniștită
ca de un petec de grădină zburătoare ?



unde au stat ascunse pupilele prin care totul se vede altfel
dintr-o dată
și de ce n-am știut până acum
să mă îndoiesc de mine după fiecare răsărit ?




***
Blog Angela Furtuna