Atârn în cele trei degete

Ale brațului ce dă, deja, semne de durere

Mă agăț de scobitura de granit

Și nu știu dacă mă mai merit.


Privesc în sus:

Cer albastru infinit.

Jos, un abis neîmplinit.

Granitul se sfărâmă

În timp ce gândurile-mi aleargă.

Sus, nu mi-a mai rămas nimic,

Cerul, deja, l-am descoperit.

Jos, hăul mă hipnotizează

Oferindu-mi căderea, totuși, nemeritată.

Sărut rece granitul ce încă mă susține

Cerîndu-mi iertare pentru ceea ce vine.

Refuz mâna ce-mi crește în dreapta.

Buzele-mi reci sfărâmă ața

Cad, plutind bezmetic

Spre nimic

Iar, înainte să-l ating

Nemurirea-mi cuprinde sufletul

Văd crucea: zero – cățărătorul.