Vindecătorul a pornit spre Atlantida. Femeia pe care o iubesc poate că știe pe de rost cum pietrei i se vede buricul umblând - trăgând străzile în amintirea unui cub de gheață.
- De ce se topesc zăpezile de pe buzele tale de femeie a celui plecat?, te întreb eu puțin răsturnat.
(Dar ea se preface în cuie și în mărgăritare, în absența lui NU, se preface femeia.)
- Nu știu răspunsul, îmi spune și, fără să vreau, dau ceasul înapoi, șchiopătând durerea ce aprinde lumânări la mormântul Lui, acolo unde, seara, fecioarele dau cu tămâie și coriandru cu lacrimă și liliac neânflorit. Dau câinii prin lună cu coasa, prin iarbă de stea.
- Ce ești tu?,mă întreabă deodată.
- Bărbat sunt, femeie!
(Ascund cât mai am vreme, sub clopot ascund ultima bătaie de inimă. Ea mă întrebă ce sunt, eu mă întreb doar al cui.)
- Elasi, Elasi!
(Deasupra apelor nu e pasărea. Dedesubtul apelor nu e pasărea. Nici lacrima nu se află pe piatră, cum nici piatra nu se află din fier).
- Ce vezi, o întreb, ce vezi, Elasi, Elasi?
(Dar ea călătorește mai departe, dincolo de clopotul sub care inima mea ascunde, ca pe o ultimă tăcere, singura pasăre de pe Atlantida).
- Ce văd eu?!Ce văd...? Poate doar o dimineață în care soarele apune doar din ziua ta.