Înainte de esențele universului,
nimeni nu a știut despre iubire nimic precis:
întâi, barbatului i s-a relevat jumătate din veșnicie,
pământul și aerul;
mai târziu, femeii - pe cealaltă,
apa și focul,
și prin Ei s-au ignorat cele patru structuri neiertătoare.

În cel din urmă pai de gând,
celor doi li s-au deslușit a cincea esență a vieții:
tocmai în eterul divin
el și ea împreună șlefuind cruci
pentru stele și soare…
a urmat logica mișcare a excentricelor și epiciclurilor.

De-atunci, lumina putrezește lent întunericul,
dialogul iubirii între esențe nu-i o aventură riscantă -
corbul lui Poe fiind în continuare legat la cioc,
iar Aristotel e mijlocitorul dintre Ea și El în înțelegerea Creației!