și tot nu știam cine e




( Constanței Buzea )




moartea venea când frământam pâinea albă a visului
în castelul de apă al unui oraș bombardat din Bosnia
moartea venea când căram nisipul în pumni ca pe o durere de dinți
și îl aruncam în ochii soldaților ce urlau un bocet de dragoste
moartea venea când pășeam pe turlele bisericilor de lemn
îmbrăcată în roba de rumoare a unei chilii de spovedanie
moartea venea când spălam rochia de mireasă a bunicii
și o donam muzeului de artă întâmplătoare
moartea venea când mă întindeam ca un arhipelag sub cearceaf
pipăind sub cocoașele nopții viermele de dinainte de apostază
moartea venea când beam vâscul din călimară
desenând apoi cu limba pe cerul gurii alte inele în jurul lui Saturn
moartea venea când cream o înrâurire asupra mea însămi
potrivindu-mi ceasul să-mi fure din fiecare zi restanțele la rația de mântuire
moartea venea când mă codeam să-mi revin în suflet
ghemuită în privirea care deznoadă mațele îndoielii și le umple cu cuie
moartea venea când netezeam cu palmele ude o masă de brad
pe care îmi dormeam somnul de frumusețe al ipohondriei
moartea venea când săpam în grădină un puț din care prunii beau apă
ca o cireadă ce mătură cerul cu cozile logodite
moartea venea când tatuam crizanteme mov pe pleoapele mamei
de pe care se desprindeau filele unui alt calendar
moartea venea când răsuceam pe deget o șuviță sărată de lună și
introduceam prin acest inel nordul unei busole incașe
moartea venea când îmi desenam sprâncene noi pe masca de ceremonie
intensificându-mi tonalitatea discursului vizual la maturitate
moartea venea când strângeam de pe jos buletinele de vot din celălalt an
laolaltă cu penele de gâscă scuturate din pernele bătrânilor de la azil
moartea venea când îmi încingeam talia cu o cataramă de bronz
lăsându-mi șoldurile libere să caute un ritm de descumpănire
moartea venea când îmi puneam o dorință nepotrivită din zona sacrificială
evitând să-mi așez mătasea gâtului pe seducătoarea ghilotină rece
moartea venea când stăteam culcată cu fața în jos pe un pod
pe sub care treceau șalupele de staniol ale fostelor glorii
moartea venea când călătoream fără bilet în acceleratul Timișoara – Iași
unde pândeam lângă geam zvârcolirea muntelui în lațurile celor
douăsprezece tuneluri
moartea venea când silabiseam cu economie intuiția pământului văzător
împărțindu-i frățește brațele cu pescuitorii de caracatițe
moartea venea când stăteam într-un picior deasupra aglomerației
și număram anii de bejenie de după care pașii nu mai măsoară distanțe
moartea venea când îmi pipăiam hârtia îngălbenită a abdomenului
pe care mâini grăbite au desenat nervuri de chiparoși
moartea venea când discutam despre vremea ploioasă
cu o vecină al cărei soț se mutase cu cactuși cu tot în Grecia
moartea venea când mă sărutam cu un necunoscut în mașină
apăsând din greșeală pe pedala accelerației
moartea venea când spălam geamurile de la Intercontinental
cocoțată pe o schelă alături de regizorii aflați în grevă la Teatrul Național
moartea venea când stăteam la taifas cu prizonierii de război
și le povesteam cum este să fii captiv doar în ideile altora
moartea venea când căutam încă terrierul pierdut de Alice acum treizeci de ani, ceea ce m-a făcut să descompun orașul în poligoane de tir
moartea venea când aduceam vorba despre fostul meu iubit
și plângeam într-o pungă de aurolac din care moliile țâșneau ca o frișcă
moartea venea când alungam un fotograf indiscret de pe strada Londra
unde toate subsolurile dădeau într-o galerie de păpuși erotice vii
moartea venea când mă priveam în oglindă ca pe un inel în trunchi de cedru
scrijelindu-mi peste riduri evanghelia unui papirus
moartea venea când căutam urme de călcâie pe limbă
gustând ceea ce rămâne dintr-o călătorie inițiatică de dicționar
moartea venea când mușcam dintr-o portocală necojită
a cărei pulpă mi se opunea cu sunete din muzica lui Prokofiev
moartea venea când îmi înveleam cu liane trupul uscat de vântul oceanic
ca pe un contrabas prin care răzbate sunetul de cocor
moartea venea când îmi acopeream sânii cu o caligrafie presimțită
de gheare ce scotocesc în nămol după larvele imaginarului
moartea venea când dirijam cu degetele traiectoria unei decompoziții
prin care aerul se împletea în frânghii ce leagă mustangii de orbitele planetare




în fiecare zi mă ajungea din urmă o femeie ce ducea la piață douăsprezece
ouă într-un coș
ea îmi adâncea cearcănele într-o ciutură de antracit
în care se zbătea un pește învelit într-o mănușă chirurgicală,
cele douăsprezece ouă se ciocneau cu zgomot de pahare de cristal din care exploda
un anotimp al demineralizării
în timp ce femeia își lepăda pe stradă din mers douăsprezece miezuri de fluier,
îi respiram în treacăt umbra și mi-o puneam în dreptul buzelor
ca pe un deget care descrie fobia de sunete
și tot nu știam cine e