Obosisem să mai privesc formele,
culorile în nuanțe pale,
absurdul în conturul firesc
din nimic.

Atunci,
m-am agățat de tine
și-am plâns
dezechilibrul
dintre mine și ceea ce ești.

M-a durut înălțimea ta,
adâncimea dimensiunilor
fără limită
din gândirea ta.

M-a rănit
durerea din ochiul tău
căutându-mă
peste tot,
prin tine.

Oh! Cum pot să exist,
și cât
fără să te știu
preocupat să-mi crești înțelegerea!

De ce să mai privesc formele,
oricât
dacă tu-mi lipsești
din culoare,
din abstract,
din nimic!

Pătrunde-mă înc-o zi
cu un nou înțeles
să îmi găsesc
împlinirea.