Cu capul în palme,
ochii într-o baltă de-ntuneric
și pielea udă
de atîtea vise fără stăpîn,
am adormit în nisip
și nu era deșert
mai violet,
mai înstelat,
mai însetat de gol,
ca al meu.

O galaxie întreagă
îmi ura să trăiesc
să învăț
să simt
printre caii cerești
să fiu unicornul
ce le va-ndruma calea,
să mă-ntrec cu vîntul din copite
și furtuna din mine
s-o transform într-un răsărit,
să alerg, alerg, alerg,
să strig cît pot de tare,
să mut din drum o piatră,
un munte,
o scoică agățată la piept,
să port valul cu mine,
și să mă poarte-n a lui istorie,
cînd n-oi mai fi,
să creez,
să continuu,
să nasc măcar un zîmbet
pe-un chip ce mi-e străin
să țin în brațe un copil
să cînt un cîntec...

în timp ce eu,
cu capul în palme
și prea multe regrete-n întuneric
parcă nu mai aud
chemarea.