Obisnuiam sa ma confesez cerului
Cand coasta lui Adam fremata sub patima carnii.
Gradinile pastrau primavara si lungul drum ridica praf de oase.
Pana la mine nu mai era mult. Fantanile coborau mierle
Si se ridicau in cires toate patimile rosii
Iar cele verzi cautau incheiturile mainilor ca sa inceapa pelerinajul.
Cu pietre poti arunca in timp – imi spusese calatorul
Insa nu avu timp sa-si numere pasii pana la munte.
Cu pietre pot sa arunc in timp – mi-am spus
Si dintre clipe, fulgii semanau a timpuriu
Si dintre ochi, spertantele semanau a albastriu.

Am inceput alta carte.
Nu am mai gasit frunze de castan la semnul emotiei
Ci un fel de semizeu cu religiile rasfirate printre degetele arborescente.
Pe spinarea serii picurau chemarile –
Cum sa alergi pe foi arse fara sa strivesti scrisul ?
Cum sa iubesti si toamna si frunzele picurand a viata?
De departe zmeele ridicau orizonturile satului
De la miazanoapte
Peste o asezare de patimi.
Petece de uitare cautau pielea umeda,
Un fel de zapada peste miei,
Unde fel de luna plina peste boabe de roua.