Să nu gândesc. Aceasta mă-nspăimântă,
Deși mă-nțeapă junghiul chibzuinței.
Nu părăsesc corabia dorinței,
Deși sfârșeala-n oase se împlântă.

Pentru-mplinire m-aș ceda ființei
Din cuib tăcut, cu zbor ce nu se-avântă,
Ca să devină fluierul ce cântă
Cu melos mut, un vers al suferinței.

Aș rătăci simțirea pe persoane
Fără lumină, ca un vechi ocnaș.
În gândul meu, brăzdat de-același toane

Pe toate-acestea le-aș lua părtaș.
Dar mintea fuge, smulsă din canoane,
Precum săgeata marelui arcaș.




11 iunie 2004