Am în sânge noroiul și vinul
unui oraș de provincie
Și poate de aceea pleci dezamăgit
Eu, cu lacrimi în ochi, strivind cuvintele la telefon
N-am vrut.

Dimineața îmi răsună în urechi
Zgomotul tocurilor de altădată
Când ajungeam somnoroasă în gară
Sau pur și simplu adormeam într-un vagon-restaurant
Dar tu nu știi.

Cum priveam ploaia de pe treptele hotelului Cantemir
În oraș mirosea a tei, doar era dimineață.
Toate îmi păreau mai mici
Până și oamenii
Am plecat prin ploaie
Dar n-am ajuns prea departe
Nimeni nu se aventurează până acolo.