Cum știi,
iubesc umbrele copacilor
și țipetele pruncilor născuți pentru nemurire.

Pe banca dintre inima ta și aleea apelor neîncepute,
te rog
să nu ceri socoteală lacrimilor mele,
o să te îneci rostind numele meu.

încă mai plătesc rată
pentru inutilitățile pe care le-am
săvârșit atunci când luam copacii zălog
pentru spaimele cu chip de ploaie.

Am să plec
cu trupul răstignit între două sentimente
și cu sufletul lăsat vraiște
păsărilor migratoare.